Cum să învăţ

   Nu cred că mă înşel prea tare atunci când spun că şocul primei sesiuni a fost destul de mare pentru toată lumea, mai ales că am avut de învăţat, pentru un singur examen, aproape tot la fel de mult cât învăţasem în tot liceul, pentru toate materiile. Dar, dacă la început totul părea greu şi laborios, lucrurile au devenit din ce în ce mai uşoare de-a lungul anilor, căci mintea a învăţat să acumuleze din ce în ce mai mult. În fond, acesta este şi rolul principal al oricărei facultăţi – să te înveţe să înveţi, să îţi educe mintea încă necoaptă să accepte că un tom de sute de pagini poate fi, cu uşurinţă, asimilat.

Mii de pagini

   Este clar că volumul de învăţare pentru medicină este enorm. Unele dintre informaţiile acumulate sunt vitale (la propriu), altele nu îmi vor mai folosi niciodată, dar de un lucru sunt sigură: nici măcar un rând din tot ce am învăţat nu a fost în van. Totul s-a aranjat cumva în marele puzzle al minţii mele. Am auzit multă lume spunând că, la sfârşitul facultăţii de medicină, nu trebuie decât să ştii unde să deschizi cartea. Eu cred că nu e chiar aşa. Consider că trebuie să fi rămas măcar cu elementele „vitale“, cu capacitatea de a face o deducţie educată pe baza a ceea ce ai învăţat, şi, poate cel mai important, cu îndrăzneala de a admite că ai nevoie, în multe situaţii, să te mai uiţi şi într-o carte.

Uşile nu se deschid degeaba

   Pe parcursul acestor şase ani, am avut ocazia să particip la diverse proiecte de voluntariat, şcoli de vară, congrese, activităţi de cercetare. Am vieţuit, parcă, gândindu-mă doar la cât de important este să-mi trăiesc clipa. Poate că nu am avut o direcţie prea clară, dar de un lucru am fost sigură: dacă pot să învăţ ceva nou implicându-mă în această activitate, ar fi bine să o fac, aşa că am încercat să mă implic în cât mai multe, să-mi ocup tot timpul, având în permanenţă impresia că multe dintre lucrurile pe care le făceam nu se vor mai ivi poate niciodată ca oportunităţi. Am încercat, aşadar, să aplic la cât mai multe burse, să citesc cât mai mult, să fac cât mai multă practică la patul bolnavului. Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu am realizat, poate, nimic concret, dar că am făcut multe lucruri care au contat pentru mine. Cred, pe scurt, că am învăţat că experienţa contează şi că în facultate este foarte important să acumulezi deschidere în cât mai multe direcţii, până îţi dai seama care este, în fapt, calea potrivită pentru tine. Sunt convinsă că doar profitând de privirea largă pe care ţi-o oferă toate aceste oportunităţi din facultate poţi să-ţi formezi o idee clară despre ce doreşti să faci mai târziu în viaţă.

Viaţa nu e întotdeauna dreaptă

   Acum şase ani, când am intrat la facultate, am fost întrebată: cum crezi că o să te descurci cu sângele? Ei bine, cu sângele nu am avut nicio problemă. Nici cu disecţiile din anul I. Pentru mine, cea mai grea încercare din facultate a fost întâlnirea cu moartea. Prima oară când am văzut un pacient murind eram în anul III, în Franţa, în stagiul Erasmus. Rămăsesem într-o gardă la chirurgie, în acea noapte, când medicul a fost chemat să înştiinţeze familia unui pacient comatos de 85 de ani, cu multiple comorbidităţi, că le aparţine decizia de a interveni pentru a repara o ruptură esofagiană complicând o endoscopie, întrucât riscurile intervenţiei erau foarte mari. Familia a decis că nu doreşte intervenţia chirurgicală. În acel moment, nu am putut să înţeleg cum au putut medicii aceia să accepte că nu mai pot face nimic. Îmi aduc aminte că i-am întrebat ce urma să se întâmple. Răspunsul m-a lăsat fără glas: „O să aşteptăm, pur şi simplu“. Nici după multe ore de gardă la SMURD nu mi-a fost mai uşor să văd oameni murind. Şi, sincer, nu cred că îmi va fi vreodată uşor, dar cred că am ajuns să accept că, uneori, soarta pacienţilor chiar nu depinde de medici.

Toate lucrurile au un timp al lor

   De-abia în anul şase, în stagiul de medicină legală, am înţeles de ce la anatomie cadavrele erau formolizate şi acoperite întotdeauna pe zonele pe care nu le studiam: cred că şocul de a vedea totul expus aşa, ca la o autopsie, ar fi fost prea mult pentru copiii care eram atunci. Faptul că am făcut medicina legală de-abia în ultimul an a reprezentat pentru mine închiderea unui drum iniţiatic – dacă am putut rezista, în cele din urmă, la aşa ceva, înseamnă că începem, poate, să fim gata pentru ce urmează. Tot astfel, niciuna dintre materiile anilor clinici nu ar avea sens fără cunoştinţele de bază ale primilor trei ani, deşi am avut momente, mai ales în primii doi ani, când nu înţelegeam de ce trebuie să învăţăm toate acele noţiuni descriptive, ce nu păreau a avea încă vreo legătură cu ce credeam că se învaţă la medicină, şi anume să vindeci oameni.

Ce urmează acum?