M-am
hotărât cu greu să abordez citatul alăturat. Și nu pentru că se referă la
profesia noastră ca provenind dintr-o chemare profund umană (ceea ce e
adevărat!), ci pentru că se opune unui principiu universal recunoscut, anume că
nimic în lume nu e 100% sau 0%. Abraham Verghese, autorul, medic și scriitor
american de origine etiopiană, a publicat mult în domeniul medicinii cu
caracter uman și pare să fie un bun cunoscător al psihologiei medicului de azi.
De aceea, părerile sale merită a fi luate în considerație.
Cu
toate acestea, mi se pare că e greu să te raliezi în întregime opiniei
exprimate mai sus. Dacă aș fi întrebat care teorie e mai aproape de adevăr, în
natură și în medicină, aș susține că e curba lui Gauss. Cum se știe, aceasta
are forma unui clopot, e simetrică și e considerată ca un perfect exemplu de
distribuție normală din punct de vedere statistic. Dacă aplicăm această curbă
la caracteristicile umane ale medicului, identificăm, de fapt, trei tipuri de
atitudine. În stânga curbei se află acei puțini medici pentru care pacientul e
doar o preocupare profesională și o sursă de câștig. La celălalt pol al curbei,
în extrema dreaptă, se află confrații noștri (mulți, puțini?) pentru care
medicina e profesia a cărei unică menire e de a ajuta omenirea, de a-i alina
suferințele și de a îndepărta momentul morții, și asta cu orice preț, inclusiv
cel al vieții personale a tămăduitorului. La mijloc ne aflăm noi, cei mai mulți,
cei descriși de Verghese, adică medici buni, posesori de cunoștințe și experiență
care sunt folosite în interesul pacientului, spre binele lui, fără însă a uita
că la fiecare capăt al unui stetoscop se află o ființă umană. Cu alte cuvinte,
odată cu grija pentru soarta pacientului, medicul aflat la mijlocul curbei
Gauss are în vedere și propriul interes – al său și al familiei sale. Până la
urmă, fiecare dintre noi profesează meseria aleasă nu numai pentru a face bine
aproapelui, ci și pentru a-și asigura un trai omenesc și, dacă se poate, lipsit
de griji.
Puse
pe hârtie sub această formă, lucrurile par a fi de la sine înțelese. Medicul e și
el om, menirea lui e de a sluji pe cel în suferință, dar grija pentru pacient
nu poate pune în totală umbră nevoile sale personale. Dar, dacă realitatea ar
fi atât de simplă, nu s-ar mai scrie tomuri care au ca substanță codul etic al medicinii
și regulile de comportare a medicului. În fapt, realitatea e mult mai puțin
roză și încurajatoare. De multe ori, pacientul se lovește de indiferența
medicului, de lipsă de răbdare, timp sau înțelegere pentru suferința sa.
Mă
reîntorc la ideea exprimată de Varghese: un medic nu poate fi decât un om bun.
Caracterul uman nu se creează în timpul studiilor și nu există rețete pentru a
asigura calitatea umană a tânărului absolvent al facultății de medicină. Sunt
convins că omul se naște cu anumite caracteristici sufletești, care, pe
parcursul vieții, îi caracterizează personalitatea. N-am idee dacă genetica își
spune cuvântul și în această privință și, de fapt, sunt convins că nu
întotdeauna un om bun la suflet (căci despre asta e vorba până la urmă!) s-a
bucurat de părinți cu personalitate umană pozitivă. Dar sunt convins că o bună
parte din personalitatea individului se sculptează în casa părintească și că
influența mediului înconjurător e crucială pentru dezvoltarea sufletească a
fiecăruia din noi.
Teoretic,
hotărârea tânărului sau tinerei de a se dedica profesiei de medic ar trebui să
aibă originea în caracterul pozitiv al candidatului. Bineînțeles, în realitate
lucrurile nu stau întotdeauna așa. Nu am date statistice care să indice
adevăratul motiv al deciziei absolventului de liceu de a urma studiile medicale
și nu-mi închipui că există cineva care să cunoască aceste cifre. Încercările
de a chestiona tânărul candidat înainte de a păși în prima sală de curs se
soldează doar cu un succes parțial. Exemplul școlii de medicină din Beer Șeva
(Israel) este elocvent. Concursul de admitere la această facultate include două
interviuri, fiecare eliminator, în fața unor dascăli și oameni cu experiență de
viață, unii fără nicio legătură cu viitoarea profesie a candidatului.
Întrebările curg lanț, multe din ele având scopul de a examina, direct sau
indirect, în ce măsură cel intervievat posedă calitățile umane necesare pentru
a îndeplini cu succes în viitor funcția și chemarea de medic. Procesul de selecție
e extrem de strict, procentul de reușită foarte limitat și senzația celor în
mâinile cărora se află destinele candidatului e că în imensa majoritate a
cazurilor individul care a reușit îndeplinește cerințele umane ale profesiei.
Din păcate, nimeni nu urmărește cariera
absolventului și modul în care se achită acesta de îndatoririle sale
profesionale după absolvire. Acest fapt pune sub semnul întrebării însăși
calitatea procesului de selecție, deși vor fi unii care vor susține că șase ani
de studii ar trebui să ofere suficiente ocazii pentru a urmări dezvoltarea
personalității studentului și a califica gradul său de pregătire sufletească
pentru a profesa medicina. Mai mult, nu cunosc niciun studiu israelian care să
fi cercetat în ce măsură se deosebește absolventul beerșevian de cel care a
studiat medicina în alte facultăți din țară, unde nu se folosește tipul de
interviu de care aminteam mai sus, în procesul de selecție a viitorului
student.
Nu
există însă nicio îndoială că numai după obținerea independenței profesionale
poate fi examinată și judecată comportarea medicului față de cel aflat în
îngrijirea sa. Și în această situație, din nou trebuie să recunoaștem că nu
există niciun mecanism de validare a comportării umane a medicului față de
pacientul său și, în absența unei plângeri din partea bolnavului sau familiei
sale, medicul e considerat apt de a-și face datoria, profesional și uman.
Dar
absența unei evidențe nu înseamnă evidența unei absențe. Câteva exemple îmi vin
în minte în acest moment. A informa pacientul despre diagnosticul său într-o
convorbire care are loc pe coridor nu e cea mai bună dovadă de omenie. A refuza
apropierea familiei de patul muribundului internat în terapia intensivă, pe
motiv că orele de vizită sunt limitate, e o hotărâre care contrastează cu noțiunea
bunului samaritean. Chirurgul care comunică familiei îngrijorate, aflate în fața
sălii de operații, cum că procedura a reușit și doar pacientul întârzie să se
trezească din anestezie, când acesta a suferit în timpul intervenției o
hemoragie ce a produs stop cardiac, e un individ lipsit de etică profesională și
departe de a răspunde definiției de „om bun“.
Și
apoi, un alt aspect al vieții noastre profesionale intră în discuție privitor
la omenie, cel pecuniar. Vechiul Testament recomandă ca medicul să fie corect
remunerat și în felul acesta să aibă asigurată existența de zi cu zi, cu scopul
de a se dedica vieții și sănătății pacienților săi. De aici până la tendința
unora din colegii noștri de a acumula averi, fără a ține seama de faptul că o
bună parte a pacienților sunt lipsiți de cele mai elementare mijloace de a
răsplăti pecuniar medicul, drumul e foarte lung. Uneori, contraargumentul care
mi se aduce este că în unele țări occidentale, mai ales în Statele Unite,
tânărul medic are povara unei imense datorii bănești – din împrumuturile făcute
la bănci cu scopul de a se putea întreține în timpul studiilor. În aceste condiții,
mi se spune, medicul e obligat să se asigure că venitul său va face față
acestei obligații financiare. Foarte adevărat, dar sunt convins că fiecare
dintre noi posedă uneltele necesare pentru a diferenția între un pacient care-și
poate recompensa medicul și cel care se află într-o situație materială cu totul
precară. Omenia de care vorbea Verghese se referă exact la capacitatea
medicului „bun“ de a face diagnosticul diferențial între o situație și
cealaltă.
Trebuie
să recunosc că eu sunt influențat de ceea ce am văzut și am trăit în casa
părintească, într-un mediu în care cele două profesii ale părinților (medic și
farmacistă) nu au creat niciodată o situație în care pacientul să ajungă în
imposibilitatea de a plăti consultația, tratamentul sau medicamentele. Și sunt
convins că exemplul părinților mei nu e unic și nici izolat. Umanismul
medicului e o concepție universal recunoscută. Nu am idee dacă medicina
umanistică se află în programa analitică a vreunei școli de medicină, dar mi se
pare absolut clar că ar trebui să se găsească în prim-planul grijii dascălilor
din profesia noastră, pentru că el e mult mai important decât însușirea
ultimelor teorii despre efectul carcinogen al mediului înconjurător sau despre
fiziopatologia maladiei Alzheimer!
„Un medic bun nu poate fi un om rău fiindcă,
indiscutabil, legile naturii nu ar permite o asemenea discrepanță, chiar dacă
Cel de Sus ar accepta situația.“ (Abraham Verghese, n. 1955) |