Newsflash

Umanismul medical

de Prof. dr. Gabriel M. GURMAN - dec. 11 2015
Umanismul medical
     M-am hotărât cu greu să abordez citatul alăturat. Și nu pentru că se referă la profesia noastră ca provenind dintr-o chemare profund umană (ceea ce e adevărat!), ci pentru că se opune unui principiu universal recunoscut, anume că nimic în lume nu e 100% sau 0%. Abraham Verghese, autorul, medic și scriitor american de origine etiopiană, a publicat mult în domeniul medicinii cu caracter uman și pare să fie un bun cunoscător al psihologiei medicului de azi. De aceea, părerile sale merită a fi luate în considerație.
     Cu toate acestea, mi se pare că e greu să te raliezi în întregime opiniei exprimate mai sus. Dacă aș fi întrebat care teorie e mai aproape de adevăr, în natură și în medicină, aș susține că e curba lui Gauss. Cum se știe, aceasta are forma unui clopot, e simetrică și e considerată ca un perfect exemplu de distribuție normală din punct de vedere statistic. Dacă aplicăm această curbă la caracteristicile umane ale medicului, identificăm, de fapt, trei tipuri de atitudine. În stânga curbei se află acei puțini medici pentru care pacientul e doar o preocupare profesională și o sursă de câștig. La celălalt pol al curbei, în extrema dreaptă, se află confrații noștri (mulți, puțini?) pentru care medicina e profesia a cărei unică menire e de a ajuta omenirea, de a-i alina suferințele și de a îndepărta momentul morții, și asta cu orice preț, inclusiv cel al vieții personale a tămăduitorului. La mijloc ne aflăm noi, cei mai mulți, cei descriși de Verghese, adică medici buni, posesori de cunoștințe și experiență care sunt folosite în interesul pacientului, spre binele lui, fără însă a uita că la fiecare capăt al unui stetoscop se află o ființă umană. Cu alte cuvinte, odată cu grija pentru soarta pacientului, medicul aflat la mijlocul curbei Gauss are în vedere și propriul interes – al său și al familiei sale. Până la urmă, fiecare dintre noi profesează meseria aleasă nu numai pentru a face bine aproapelui, ci și pentru a-și asigura un trai omenesc și, dacă se poate, lipsit de griji.
     Puse pe hârtie sub această formă, lucrurile par a fi de la sine înțelese. Medicul e și el om, menirea lui e de a sluji pe cel în suferință, dar grija pentru pacient nu poate pune în totală umbră nevoile sale personale. Dar, dacă realitatea ar fi atât de simplă, nu s-ar mai scrie tomuri care au ca substanță codul etic al medicinii și regulile de comportare a medicului. În fapt, realitatea e mult mai puțin roză și încurajatoare. De multe ori, pacientul se lovește de indiferența medicului, de lipsă de răbdare, timp sau înțelegere pentru suferința sa.
     Mă reîntorc la ideea exprimată de Varghese: un medic nu poate fi decât un om bun. Caracterul uman nu se creează în timpul studiilor și nu există rețete pentru a asigura calitatea umană a tânărului absolvent al facultății de medicină. Sunt convins că omul se naște cu anumite caracteristici sufletești, care, pe parcursul vieții, îi caracterizează personalitatea. N-am idee dacă genetica își spune cuvântul și în această privință și, de fapt, sunt convins că nu întotdeauna un om bun la suflet (căci despre asta e vorba până la urmă!) s-a bucurat de părinți cu personalitate umană pozitivă. Dar sunt convins că o bună parte din personalitatea individului se sculptează în casa părintească și că influența mediului înconjurător e crucială pentru dezvoltarea sufletească a fiecăruia din noi.
     Teoretic, hotărârea tânărului sau tinerei de a se dedica profesiei de medic ar trebui să aibă originea în caracterul pozitiv al candidatului. Bineînțeles, în realitate lucrurile nu stau întotdeauna așa. Nu am date statistice care să indice adevăratul motiv al deciziei absolventului de liceu de a urma studiile medicale și nu-mi închipui că există cineva care să cunoască aceste cifre. Încercările de a chestiona tânărul candidat înainte de a păși în prima sală de curs se soldează doar cu un succes parțial. Exemplul școlii de medicină din Beer Șeva (Israel) este elocvent. Concursul de admitere la această facultate include două interviuri, fiecare eliminator, în fața unor dascăli și oameni cu experiență de viață, unii fără nicio legătură cu viitoarea profesie a candidatului. Întrebările curg lanț, multe din ele având scopul de a examina, direct sau indirect, în ce măsură cel intervievat posedă calitățile umane necesare pentru a îndeplini cu succes în viitor funcția și chemarea de medic. Procesul de selecție e extrem de strict, procentul de reușită foarte limitat și senzația celor în mâinile cărora se află destinele candidatului e că în imensa majoritate a cazurilor individul care a reușit îndeplinește cerințele umane ale profesiei.
    Din păcate, nimeni nu urmărește cariera absolventului și modul în care se achită acesta de îndatoririle sale profesionale după absolvire. Acest fapt pune sub semnul întrebării însăși calitatea procesului de selecție, deși vor fi unii care vor susține că șase ani de studii ar trebui să ofere suficiente ocazii pentru a urmări dezvoltarea personalității studentului și a califica gradul său de pregătire sufletească pentru a profesa medicina. Mai mult, nu cunosc niciun studiu israelian care să fi cercetat în ce măsură se deosebește absolventul beerșevian de cel care a studiat medicina în alte facultăți din țară, unde nu se folosește tipul de interviu de care aminteam mai sus, în procesul de selecție a viitorului student.
     Nu există însă nicio îndoială că numai după obținerea independenței profesionale poate fi examinată și judecată comportarea medicului față de cel aflat în îngrijirea sa. Și în această situație, din nou trebuie să recunoaștem că nu există niciun mecanism de validare a comportării umane a medicului față de pacientul său și, în absența unei plângeri din partea bolnavului sau familiei sale, medicul e considerat apt de a-și face datoria, profesional și uman.
     Dar absența unei evidențe nu înseamnă evidența unei absențe. Câteva exemple îmi vin în minte în acest moment. A informa pacientul despre diagnosticul său într-o convorbire care are loc pe coridor nu e cea mai bună dovadă de omenie. A refuza apropierea familiei de patul muribundului internat în terapia intensivă, pe motiv că orele de vizită sunt limitate, e o hotărâre care contrastează cu noțiunea bunului samaritean. Chirurgul care comunică familiei îngrijorate, aflate în fața sălii de operații, cum că procedura a reușit și doar pacientul întârzie să se trezească din anestezie, când acesta a suferit în timpul intervenției o hemoragie ce a produs stop cardiac, e un individ lipsit de etică profesională și departe de a răspunde definiției de „om bun“.
     Și apoi, un alt aspect al vieții noastre profesionale intră în discuție privitor la omenie, cel pecuniar. Vechiul Testament recomandă ca medicul să fie corect remunerat și în felul acesta să aibă asigurată existența de zi cu zi, cu scopul de a se dedica vieții și sănătății pacienților săi. De aici până la tendința unora din colegii noștri de a acumula averi, fără a ține seama de faptul că o bună parte a pacienților sunt lipsiți de cele mai elementare mijloace de a răsplăti pecuniar medicul, drumul e foarte lung. Uneori, contraargumentul care mi se aduce este că în unele țări occidentale, mai ales în Statele Unite, tânărul medic are povara unei imense datorii bănești – din împrumuturile făcute la bănci cu scopul de a se putea întreține în timpul studiilor. În aceste condiții, mi se spune, medicul e obligat să se asigure că venitul său va face față acestei obligații financiare. Foarte adevărat, dar sunt convins că fiecare dintre noi posedă uneltele necesare pentru a diferenția între un pacient care-și poate recompensa medicul și cel care se află într-o situație materială cu totul precară. Omenia de care vorbea Verghese se referă exact la capacitatea medicului „bun“ de a face diagnosticul diferențial între o situație și cealaltă.
     Trebuie să recunosc că eu sunt influențat de ceea ce am văzut și am trăit în casa părintească, într-un mediu în care cele două profesii ale părinților (medic și farmacistă) nu au creat niciodată o situație în care pacientul să ajungă în imposibilitatea de a plăti consultația, tratamentul sau medicamentele. Și sunt convins că exemplul părinților mei nu e unic și nici izolat. Umanismul medicului e o concepție universal recunoscută. Nu am idee dacă medicina umanistică se află în programa analitică a vreunei școli de medicină, dar mi se pare absolut clar că ar trebui să se găsească în prim-planul grijii dascălilor din profesia noastră, pentru că el e mult mai important decât însușirea ultimelor teorii despre efectul carcinogen al mediului înconjurător sau despre fiziopatologia maladiei Alzheimer!

 

„Un medic bun nu poate fi un om rău fiindcă, indiscutabil, legile naturii nu ar permite o asemenea discrepanță, chiar dacă Cel de Sus ar accepta situația.“ (Abraham Verghese, n. 1955)


Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe