În anul patru, studenților li se dă
ultima șansă să candideze pentru o bursă Erasmus. Prin luna
ianuarie a anului curent mi-am zis că momentul e acum, oricât de
imposibil îmi părea dintr-o sumedenie de motive: suprapunerea
concursului de cunoștințe medicale (medicină internă și
farmacologie) cu examenul de cardiologie, faptul că banii sunt
virați abia prin luna decembrie (prin urmare, timp de trei luni
trebuie să te descurci cu resurse proprii într-o țară cu
standarde europene), inconștiența mea de a nu fi susținut niciun
examen de limbă străină, precum și primejdia de a-mi pierde locul
din cămin dacă nu voi continua să îl plătesc chiar și pe durata
deplasării în străinătate (zvon ce s-a dovedit a fi fals). S-ar
mai adăuga la cele menționate și alte variabile de ordin strict
personal, dar povestea diferă de la caz la caz, așa că nu are rost
să le mai menționez.
Aveam, așadar, de făcut o alegere:
să urc într-un tren ce avea să mă poarte pe niște drumuri
întortocheate, fără siguranța că voi ajunge la o destinație
sigură, sau să renunț, asumându-mi pe deplin realitatea că acel
tren nu se va mai întoarce vreodată în gara mea. De ce mi-aș
încărca viața inutil cu o dilemă în plus? Nu e nevoie să pleci
cu Erasmus ca să ajungi doctor, nici măcar ca să ajungi un doctor
bun. Nu e nevoie să te dai peste cap să plătești în avans chiria
pe un semestru la căminul din Franța, sau să te iei în piept cu
directorul CAS când nu vrea să-ți elibereze card de sănătate
european pentru anul cinci pe baza adeverinței de student din anul
patru. Ca să ajungi doctor, nu te obligă nimeni să ieși din zona
de confort mai mult decât ai făcut-o deja când ai ales să iei
calea medicinii. Poate că, dedicând anul cinci studiului aprofundat
pentru stagii cruciale precum pediatria, sau lucrării de licență,
ai șanse mai mari să devii un medic mai bun decât mine. Însă eu
am ales să-mi pierd nopțile, să mă arunc orbește în brațele
anxietății și să investesc o bună parte din anul patru
materializării unui vis văzut drept un moft de către mulți – un
semestru de medicină în afara țării.
Țin să te atenționez că în ceea
ce te privește, drag coleg, lucrurile nu trebuie să fie neapărat
la fel de complicate. Eu sunt un caz aparte, tind mereu să complic
lucrurile chiar și atunci când ele sunt ridicol de simple în
esență, lucru pe care mi-l asum și ale cărui consecințe le
suport mai mult sau mai puțin stoic. Să știi că nu e deloc atât
de dificil precum pare. Eu am reușit, iar în câteva zile mă
pregătesc să zbor spre Franța. De ce am făcut eu această alegere
și de ce te sfătuiesc să o faci și tu? Pentru că omul este o
ființă în continuă mișcare. Când suntem bebeluși, ducem
obiecte la gură pentru a ne crea în minte o primă imagine a
identității lor; pe măsură ce creștem, începem să devenim
exploratori din ce în ce mai viteji, iar căutarea nu se oprește
niciodată. Căutăm lucruri, locuri, ființe, dar mai ales pe noi
înșine. Unii izbutesc să se (re)găsească într-o chilie sau
într-o celulă, unii – în blocul operator al unui spital de
provincie sau de capitală, în vreme ce alții au nevoie să
depășească permanent tot soiul de hotare – atât extrinseci, cât
și intrinseci lor.
Concluzia ar fi: nu sta pe loc, dacă
simți că locul tău nu e unul singur. Întreabă, zbate-te,
muncește și crede în tine. Dă examenele de limbă străină la
vremea lor, nu ca mine, în ultimul moment. Și nu lăsa ca nimeni și
nimic să te abată de la drumul tău. Sigur că, fără să mă
cunoști, n-ai niciun motiv să iei drept bune îndemnurile mele, dar
atunci când simți că nu mai poți, gândește-te o clipă la mine.
Astăzi mi-am extenuat glandele lacrimale și suprarenalele de la
prea multă secreție de hormoni de stres, dar la miezul nopții, în
timp ce tastez rândurile astea, pot să afirm cu mâna pe inimă că
e bine. Am reușit și nimic altceva nu mai contează.
