Blaga spunea că „în
societatea modernă, mediocritatea trebuie să se specializeze, omul
de geniu nu neapărat“.
Despre meditaţia unui
student care se întreabă ce face un doctor să fie bun.
În ultima vreme,
tot mai multă lume mă întreabă ce fel de doctor îmi doresc să fiu. Înghit în
sec. Sunt anul trei, printre primii din an, şi fac cercetare de vreo trei
semestre. Aştept câteva secunde şi spun pe jumătate frustrat: „Neurolog sau
psihiatru, în orice caz, ceva ce are legătură cu creierul. Sau poate cercetător“.
De fapt, asta înseamnă, pe scurt, că nu am încă idee ce vreau de la viaţă.
Speram să găsesc
răspunsul la întrebarea asta, în luna mai, la o conferinţă despre orientarea
postuniversitară organizată de Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti.
În timp ce prietenii mei termină facultatea şi fac lucrările de licenţă, eu aşteptam
să am nişte indicii vagi spre viitoarea mea viaţă şi specializare.
Sala e plină. În
faţă sunt rezidenţi, doctori specialişti şi profesori care vorbesc despre cum e
să fii internist, cardiolog, chirurg sau obstetrician. Eu voiam ca un neurolog
sau un psihiatru să vorbească de viitorul meu, dar pentru domeniile astea nu a
venit nimeni. O frază spusă de profesorul Bruckner la conferinţă a rămas însă
lipită-n gând: „Toţi doctorii de aici sunt mânaţi de pasiune şi dragoste pentru
calea pe care şi-au ales-o“. Am încremenit: eu ce cale aleg, care mă pasionează
cu adevărat?
Mulţi din
colegii mei ştiu din anul I ce vor să facă. Unii lipsesc de la cursuri pentru că
stau să facă practică, înainte cu şase ani, acolo unde cred că e viitorul lor.
Am fost tentat de multe ori să fac la fel, dar mintea mea revine mereu, ca un
pendul, la incertitudine. Curiozitatea mă trage de mânecă supărată. Ce mi se
potriveşte până la urmă?
Medicina de familie: un posibil răspuns?
Mediciniştii
sunt în general încântaţi de specializările care aduc faimă – chirurgia,
obstetrica-ginecologia sau cardiologia îi apropie de împlinire profesională. Când
aud însă de medicina de familie, studenţii strâmbă din nas ca la o mâncare amară.
Degeaba au prezentat organizatorii conferinţei avantajele unei astfel de
specializări: o vedere largă asupra ştiinţei medicale, independenţa (în special
pentru cei cărora nu le place munca în echipă dintr-un spital), bucuria de a
urmări în evoluţie pacientul şi de a-l vedea vindecat sau posibilitatea
descoperirii şi diagnosticării precoce a bolilor. Studenţilor nu le pasă de
necesităţi, de politicile sanitare sau de remuneraţie ca singur beneficiu – ei
vor faimă.
De altfel, acum
câţiva ani, motivele pentru care un absolvent de liceu dădea la Medicină erau
relativ simple: siguranţa locului de muncă, respectul şi un nivel de trai
decent. Astăzi însă, când un rezident are salariul oficial mai mic decât cel al
unui vânzător fără studii superioare, trebuie să caute alte componente motivaţionale
(în cazul în care nu plănuieşte de la bun început o migrare spre Occident, la
sfârşitul facultăţii).
Faima meseriei
de doctor vine, în zilele acestea, din diversele seriale şi telenovele ce
glorifică viaţa medicală. Toţi vor să fie ca doctorul-erou ce salvează şi
schimbă cursurile vieţii în fiecare zi, aşa că pasul spre a alege medicina pare
firesc. Toţi aceşti doctori ce apar la televizor sunt ultraspecializaţi:
neurochirurgi, imunologi, cardiologi etc. Dar acest lucru este foarte departe
de realitate.
Un profesor de
imunologie francez şi-a întrebat studenţii ce specializare îşi doresc după
terminarea facultăţii. Fiecare s-a aruncat spre neurochirurgie, medicină de
urgenţă sau cardiologie. Profesorul a zâmbit, iar apoi a rugat fiecare student
să privească pe colegul din stânga şi din dreapta: „Unul din voi va fi medic de
familie“.
În România, din
42.000 de medici, 25% fac medicină de familie – o specializare vastă, care nu
contrazice neapărat statutul de erou – personajul romanului „Citadela“ de
Cronin, care descoperă silicoza, era medic generalist.
„Vreau să mă fac deştept!“
În timp ce mă gândeam
la toate astea, vocea blândă a profesoului Bruckner m-a trezit: „Nu alegeţi de
pe acum foarte ferm o anume specializare, ci un domeniu mai larg, care să vă
permită o libertate de mişcare în funcţie de oportunităţile şi restricţiile vieţii“.
A zis că nu toţi putem fi eroi şi să alegem o renunţare la viaţa personală,
spirituală, de dragul binelui şi al meseriei de doctor. Şi nu, nu toţi avem dotările
psihice şi fizice pentru a alege orice specialitate.
Aşa că mi-am întocmit
un plan simplu ca o adunare – de-acum vreau să am mereu atitudine de diletant.
Să mă entuziasmez de fiecare dată când deschid o carte nouă de medicină şi să
vreau să fiu cel mai bun în domeniu. Aşa o să ajung una din două lucruri: fie
un viitor doctor ultraspecializat, care înţelege lucrurile în ansamblu, fie un
doctor pregătit să aleagă şi să facă performanţă chiar şi într-un domeniu vast
ca medicina de familie.
Cu
toate acestea în minte, de fiecare dată când cineva îmi pune întrebarea „tu ce
vrei să te faci când vei fi mare?“, dau un răspuns evaziv, dar îmi răspund în gând:
„Vreau să mă fac deştept!“. Acum pornesc mai departe, să mă îndrăgostesc de un
subiect nou, pe care să încerc în zadar să-l epuizez.
