Săptămâna trecută, Karen Bass, o fostă asistentă medicală, acum
membră a Congresului SUA, a petiționat o expertiză psihiatrică a candidatului
republican la președinția SUA, Donald Trump. Nu era decât vârful unei dezbateri
paralele cu cea electorală din America: este Trump bolnav mintal, și dacă da,
ar trebui să i se permită să fie președinte?
Încă din iunie, Dan P. McAdams, profesor de psihologie la
Northwestern și specialist în teoriile personalității, publica o lungă analiză,
greu de contrazis, în The Atlantic, prin care pretindea că demonstrează
tulburarea narcisică de personalitate a lui Trump. Nu pe criterii psihiatrice
din DSM V, ci conform cadrului psihologizant în care McAdams lucrează, dar cele
două seturi de criterii sunt foarte asemănătoare: lipsa marcantă de agreeableness
observată de McAdams corespunde absenței sau nivelului scăzut de empatie din
criteriile APA. Era prima analiză ex cathedra a unor zvonuri deja vechi privind
integritatea facultăților mintale ale lui Trump: dacă un slogan electoral al
acestuia declară „in your heart, you know he’s right“ („știi că are dreptate“),
detractorii lui au dat replica „in your guts, you know he’s nuts“ („știi că e
nebun“). Lanțul evenimentelor e cam așa: Trump șochează prin agresivitatea și
lipsa de empatie a declarațiilor sale politice; opozanții lui fac glume privind
sănătatea lui psihică (dar glumele nu sunt decât tot agresivitate
raționalizată); la cererea presei, unii psihologi fac analize psihopatologice
pe „cazul Trump“; dintr-o dată, glumele devin serioase și sintagma „expertiză
psihiatrică“ e rostită în Congresul american.
Nu am nicio simpatie pentru Donald Trump. Dar dacă aș fi în
locul lui, calea de acțiune mi s-ar părea simplă: aș da în judecată „The
Atlantic“. De ce? Pentru că există cel puțin un precedent important. În
1964, Barry Goldwater, un alt candidat republican la președinție, într-un
context geopolitic cel puțin la fel de volatil precum cel de azi, făcea
subiectul unui articol numit (în traducerea mea) „Inconștientul unui
conservator: un număr special despre mintea lui Barry Goldwater“, în care mai
mulți psihiatri erau consultați cu privire la capacitatea psihică a
sus-numitului de a fi președinte. Goldwater a dat în judecată editorii
publicației Fact Magazine (Goldwater v. Ginzburg) și a câștigat daune punitive
importante, decizie confirmată și de curțile de apel. Revista nu și-a revenit
din lovitura financiară, dar, mai important, Asociația psihiatrică americană
(APA) ca urmare directă a procesului, a inclus în codul său etic interdicția,
pentru psihiatri, de a oferi publicului o părere profesională fără să fi
examinat persoana în cauză și fără să fie autorizat, în asemenea declarații, de
persoana examinată sau de cei în drept să o facă. Articolul e și astăzi
cunoscut sub porecla de „regula Goldwater“, în amintirea consecințelor legale
foarte concrete atrase de trangresiunea lui.
Că regula lui Goldwater e departe de a fi uitată o dovedește
reacția promptă a APA, care, la câteva zile de la petiția lui Karen Bass, face
un apel către membrii săi de a nu asocia numele lui Donald Trump cu suferința
psihică, indiferent cât de anormală poate părea psihiatrilor campania
electorală în desfășurare.
Cum rămâne însă cu psihologii, precum autorul analizei din „The
Atlantic“? Au ei dreptul să facă o analiză psihopatologică publică, fără să fie
chemați să o facă de către împricinat sau autorități? Răspunsul nu e la fel de
tranșant. Există încă un curent de opinie care susține că așa-numitele
tulburări de personalitate trebuie să fie studiate de psihologia socială, mai
curând decât de psihiatrie.
În România, exponentul marcant al acestei opinii este profesorul
Gheorghe Ionescu. În cartea sa despre patologia personalității, îi numește pe
cei cu tulburări de personalitate „sarea și piperul omenirii“. Sociologul nu e
legat de confidențialitate și nu are pacienți, e liber așadar să aibă orice
părere publică dorește. În același timp, tulburarea narcisică de personalitate
este un diagnostic psihiatric în clasificările APA și OMS. Asocierea
comportamentelor criticate de mulți cu sănătatea psihică e stigmatizantă, la
fel și vechea idee despre intervenția psihiatriei acolo unde ar trebui să fie
activ mai curând un filtru moral, în acest caz cel al alegătorilor.
Problematica discernământului și a moralității „psihopaților“ a umplut tratate
separate, dar subtilitățile sale nu sunt evidente pentru cititorul obișnuit al
presei: un articol care nu are cum să fie exhaustiv în această privință poate
fi mai mult dezinformant decât informativ.
Dar critica cea mai importantă a analizelor psihopatologice „la
distanță“ a politicienilor sau a altor persoane publice e tocmai riscul
ignorării esenței personajului politic. El nu e niciodată un simplu om, precum
cei veniți în consultație sau la psihoterapie. El este întotdeauna un exponent.
Structura psihică a omului politic e relevantă nu pentru propria sa
psihopatologie, ci pentru dorințele, pulsiunile și instinctele alegătorilor
săi. Că Trump are (sau nu) o tulburare narcisică a personalități nu explică
absolut nimic. Este o non-revelație. Nu tulburarea sa ipotetică de
personalitate explică contextul geopolitic, ci invers: acesta, și mentalul
colectiv actual, e cel care a promovat personaje precum Trump (sau numiți aici
politicianul dumneavoastră detestat de elecție) în primul rang al politicii.
Psihiatria pare mereu (și mereu eronat) o soluție facilă de a scăpa de elemente
nedorite. În realitate, trimiterea în psihiatrie a omului politic nu ne va
elibera câtuși de puțin de propria noastră responsabilitate a rănilor
democrației.
