În aceste zile de sărbătoare am ales doar
exemple pozitive, dintre cele istorisite de studenţi, foşti studenţi şi alţi
colegi. Spre exemplu, dintre colegii care au absolvit, din perioada în care
erau în stagiul de ORL într-unul dintre spitalele importante din Bucureşti, îşi
aduc aminte de apariţia unei dureri presternale, care se intensifica. Într-o
dimineaţă, temându-se, au mers şi au căutat o doamnă doctor pe care o cunoşteau
din anul III din timpul unor gărzi (deşi nu îi coordonase în timpul stagiului).
Au descris problema, iar reacţia a fost rapidă şi fără rezerve. Iniţial, s-a
efectuat o electrocardiogramă (tahicardie sinusală). Pentru a elimina orice
risc, s-a decis efectuarea unei ecografii cardiace. Nu s-a observat nimic
patologic. A fost recomandat un tratament cu medicamente antiinflamatoare.
Evoluţia a fost favorabilă. Medicul şi-a tratat mai tinerii colegi foarte rapid
şi cu multă implicare. Problemele din clinică nu sunt deloc uşoare. Sunt
formalităţi administrative de îndeplinit (de exemplu, pentru respectarea
tuturor indicaţiilor venite de la Casa de asigurări), de multe ori sunt îngrijiţi
pacienţi la care diagnosticul diferenţial necesită efort şi concentrare, evoluţia
unor cazuri este dificilă, alţi pacienţi vin şi solicită ajutor chiar dacă nu
sunt internaţi – aşadar „viaţa de spital“ nu este deloc uşoară. Cu toate
acestea, colegialitatea se impune chiar şi dacă aceasta înseamnă timp mai mult,
oboseală suplimentară, stres şi multe altele.
Un al doilea exemplu îl redau citând
studentul care a istorisit. „Fiind îngrijorat în legătură cu posibile probleme
de respiraţie, am trimis un mesaj şi rugămintea mea prin e-mail unuia dintre
profesorii mei. Îmi amintesc că mi-a răspuns în aceeaşi seară, deşi nu era un
e-mail legat de şcoală (majoritatea profesorilor nu răspund nici la cele care ţin
de domeniul lor de activitate sau de responsabilităţile dânşilor). Imediat am
fost pus în contact cu un domn doctor, asistent universitar, cu competenţă în
problema mea. Am fost din nou plăcut surprins să mi se răspundă în aceeaşi seară
şi să fiu invitat la spital, a doua zi. Am mers la ora stabilită, am sunat,
mi-a răspuns, a venit să mă ia de pe hol (nu mai fusesem niciodată în acel
spital), m-a invitat într-un birou al rezidenţilor şi mi-a oferit un loc, apoi
a discutat cu mine. Am făcut multe teste, să fie sigur că nu e asta, nu e
cealaltă etc. Niciodată nu am mai avut parte de o asemenea atenţie medicală;
toată viaţa mea, doctorii erau pe fugă, să scape, să te repeadă, nu se uita
niciunul la tine; chiar am fost impresionat aici (deşi aşa cred că ar trebui să
fie normalul), mai ales că eram «un amărât de student» şi putea să se comporte
oricum ar fi vrut. Am primit trimiteri pentru ECG, spirometrie, radiografie.
Spre exemplu, la radiologie, nu cred că aveam vreo şansă să intru fără domnul
doctor; era acolo o doamnă care a zis că are treabă nu ştiu unde şi să aştept,
dar, când primea «telefon», deschidea repede să mai intre câte cineva. Eu tot aşteptam
şi, după vreo 30 de minute, când a venit domnul doctor să verifice şi a văzut
care este situaţia, a intrat cu mine şi am fost şi eu examinat; aşadar, a făcut
mult mai mult decât îi intra în responsabilităţi. Nu s-a lăsat şi mi-a făcut
până şi un test de efort, a stat să mă cronometreze cum fac ture pe hol şi apoi
să îmi măsoare saturaţia în oxigen; şi-a întrebat şi ceilalţi colegi legat de
spirometria mea şi nici dânşii nu au văzut nimic în neregulă, iar apoi mi-a
scris o scrisoare medicală foarte bine făcută, în care a detaliat de ce am
venit, ce a investigat, ce ar putea fi. În plus, m-a întrebat şi dacă vreau să
particip la un fel de întâlnire interdisciplinară, unde dezbăteau anumite
cazuri şi unde aveau şi pneumolog şi chirurg şi oncolog şi puneau astfel bazele
unor scheme de tratament. Am mers şi a fost foarte interesant. Până în final,
în ciuda stresului şi temerilor mele, s-a dovedit o zi plăcută, mai ales că am
aflat că nici nu aveam probleme în relaţie cu sistemele astea mai importante
(cardiovascular, respirator), rămânând în discuţie o implicare în sfera ORL sau
chiar ceva de ordin psihologic (o să merg şi pentru o a doua opinie, aşa cum
mi-a recomandat domnul profesor).“
Ultimul exemplu de săptămâna aceasta este
privitor la colegialitatea observată într-un spital, după începerea rezidenţiatului.
Înainte de a deveni rezidente, două dintre fostele mele studente se gândeau cu
relativă teamă la colectivul de care vor avea parte. Auziseră multe istorisiri
de la colegi mai mari despre medici care vorbesc urât rezidenţilor, nu îi
tratează ca pe nişte colegi sau de faptul că asistentele nu îi consideră medici
pe rezidenţi. La spitalul unde au luat repartiţia, nu au remarcat nimic din
toate acestea. Dimpotrivă, mi-au spus că aici „chiar există ideea de
colegialitate, de respect, de la infirmieră şi până la şeful de secţie“. Am să
citez, în continuare: „Doamnele asistente sunt foarte drăguţe, ne ajută ori de
câte ori avem nevoie (de exemplu, la început, nu ştiam să lucrăm prea bine în
programul computerizat al spitalului, dar ne-au arătat de fiecare dată).
Colaborăm foarte bine cu dumnealor şi în ceea ce priveşte îngrijirea pacienţilor.
Şi asistenta şefă este foarte drăguţă şi amabilă, la fel şi asistenta
responsabilă de la sala de intervenţii chirurgicale. Fiecare rezident îşi doreşte
ca medicul cu care va lucra să îl trateze ca pe un coleg mai mic şi să îi
acorde suportul pentru a se dezvolta. Medicul la care suntem rezidente are
foarte mare grijă de noi. Ne învaţă foarte multe, are multă răbdare. Ne implică
şi în alte activităţi (scrierea de articole, participări la congrese). Există o
relaţie deschisă, în care noi putem pune întrebări. Şi ceilalţi rezidenţi sunt
foarte mulţumiţi de doctorii care îi coordonează. În ceea ce priveşte relaţia
între rezidenţi, nu am văzut răutăţi, ci, din contră, colegialitate şi chiar
prietenie. La început, când abia venisem, toţi colegii ne ajutau, ne explicau
pentru a ne integra mai uşor. Împărtăşim între noi informaţii despre cazuri, păreri.
Şi, nu în ultimul rând, credeam că atunci când te gândeşti la şeful de secţie
te gândeşti la o persoană mai dură şi mai puţin abordabilă. Aici însă, doamna
profesor nu este deloc aşa. Este o persoană deschisă, veselă şi în acelaşi timp
profesionistă. Cu siguranţă, atmosfera plăcută, colegială se datorează doamnei
profesor. A reuşit să creeze un mediu foarte prietenos, pentru ca rezidenţii să
înveţe cât mai bine, să se dezvolte. Ne-a spus că îşi doreşte «să avem acel
rezidenţiat pe care şi l-ar fi dorit şi dânsa să îl aibă». Credem că secţia în
care noi am avut oportunitatea să fim primite ca medic rezident este un model
de colegialitate, de lucru în echipă“.
Am prezentat trei exemple aşa cum mi-aş dori
să fie toate exemplele din sistemul sanitar românesc. Nu am să obosesc să spun
că, în misiunea pe care o avem, cea de medic (pentru unii dintre noi, şi cea de
dascăl pentru viitorii medici), colegialitatea şi activitatea în echipă sunt noţiuni
indisolubile şi în acelaşi timp indispensabile.