Nu există durere mai
cumplită decât pierderea copilului pe care l-ai zămislit.
Roberto se născuse într-o familie de tineri
dornici de a-şi împlini rosturile statornicite de când lumea.
Când
băieţelul avea 5 luni şi venise vremea botezului, era o zi friguroasă de
martie. Întregul alai de părinţi, bunici, naşi şi prieteni ajunsese la sfânta mănăstire
Antim, unde urma să aibă loc creştinarea micului vlăstar.
De
cum intrasem în sfântul lăcaş, venise părintele stareţ, un preot bătrân, cu
alura blândă a sfinţilor de pe pereţii bisericii, cu barbă albă. Cu glas blând
s-a interesat de motivul prezenţei noastre şi, surprins, ne-a mărturisit că la
acea mănăstire nu se oficiază botezuri.
–Dar… dacă s-a întâmplat să intraţi în biserică cu copilaşul nebotezat, nu o
poate părăsi decât dacă a primit botezul. Aşa că… îngăduiţi să-mi chem
ajutoarele şi să rostuim cele necesare.
Noi
ne-am bucurat, părintele a luat copilaşul, l-a dus la icoane şi s-a întors:
–Ce nume daţi copilaşului?
–Roberto, sfinţia voastră.
–Să ştiţi că pruncul acesta este un copil
deosebit, ba chiar ales de Dumnezeu. Am botezat sute de copii dar niciunul nu
m-a prins de barbă, ca într-o adevărată
mângâiere. Faceţi-mi bucuria şi daţi-i şi numele de Teodor, ceea ce înseamnă
„darul lui Dumnezeu“.
Aşa
a devenit Roberto-Teodor creştin.
Vremea
a trecut, băieţelul a crescut, vioi şi dornic să afle cât mai mult din ce-l
înconjura.
…
Când
Toto avea trei anişori, familia s-a mutat în Italia, unde aveau ceva rubedenii.
După destule peregrinări, s-au stabilit într-un orăşel pitoresc de pe malul
lacului Como.
Locuiau
într-un hotel, unde bunicii erau administratori. Dintre toate camerele, băieţelului
îi plăcea una cu tavanul pictat cu un cer albastru, cu stele, îngeri şi cu
imaginea lui Dumnezeu. Acolo dormea, în braţele calde ale bunicii, pe care o
întreba despre toate fără să uite de cer şi de tainele lui.
Începuturile
unei vieţi noi în ţară străină nu erau dintre cele mai uşoare şi sigur că, din
vorbele celor mari, răzbătea câte ceva în auzul micuţului. Într-o dimineaţă,
Toto i-a spus bunicii :
–Buni, eu cred că… dacă eu m-aş duce acolo
sus, la Doamne-Doamne, vouă v-ar fi mai bine.
Bunica
a încremenit :
–Ce vorbe-s astea copilaşule ?
–Aşa m-am gândit eu.
–Cum aşa? Tu eşti al nostru şi numai
împreună poate să ne fie bine. O faci pe bunica să plângă.
…
După
câteva zile, Toto s-a sculat, a luat un caiet şi a desenat pe el o maşină care
avea pe geamul din spate o cruce. Bunica a văzut înlemnită imaginea aceea şi a
zorit copilul să se ducă cu tăticul lui la pescuit, pe malul lacului.
Cum-necum
când treceau strada, copilul a fost lovit de o maşină. A murit pe loc sau, mai
bine spus, a ajuns unde-şi dorea, în cer.
Întâmplător
ori nu, familia şi-a aflat, cu timpul, rosturile, dar părinţii lui Toto n-au
putut trece de durerea lor, şi-au imputat contribuţia la dispariţia băieţelului
şi familia lor s-a destrămat. Bunica a fost cea mai lovită şi niciodată
mângâiată.
În
cimitirul unei aşezări de la malul lacului Como, la mormântul care închide
drama unei familii, arde în permanenţă o candelă. Pe ploaie, vânt sau ger,
bunica urcă dealul cimitirului în fiecare zi, şi aprinde luminiţa la căpătâiul
lui Roberto-Teodor, copilul ales al lui Dumnezeu, şi varsă o lacrimă fierbinte
în amintirea lui.
(Din
volumul „Ce ne facem, Doamnelor?!”)