Ah, look at all the lonely people – „Eleanor Rigby“,
Beatles
Dacă singurătatea fiecărui om ar fi trâmbiţată de îngerul
său păzitor, tot cerul Angliei s-ar umple de un vuiet asurzitor. După Crăciunul
2007, am înţeles „Eleanor Rigby“, piesa lansată acum mai bine de 40 de
ani de Beatles. Până atunci nu experimentasem singurătatea şi categoric nu mă gândisem
la ea niciodată. Sunt momente în viaţă când cu toţii suntem singuri, dar în
Anglia se trăieşte Singurătatea.
Vizitam deunăzi cartiere noi de locuinţe şi, trecând pe lângă
un bloc de apartamente cu un singur dormitor (în Anglia nu se calculează numărul
de camere, ci cel de dormitoare, sufrageria şi/sau livingul fiind de la sine înţelese),
prietenul meu englez, cu un zâmbet amar pe buze, îmi spune că sunt anticamerele
lui Dumnezeu… Adică? am întrebat ca trezită dintr-o reverie. Adică de acolo nu te
mai aştepţi decât la o singură vizită…
O investigaţie BBC relevă date obţinute dintr-un interviu
cu reprezentantul unui consiliu local, care afirma că, în ultimii trei ani, a
organizat înhumarea unui număr de cazuri extrem de diferite, a căror
particularitate era lipsa unei trăsături comune: de la un fetus descoperit într-un
spaţiu public, până la un milionar găsit singur în reşedinţa sa somptuoasă, fără
prieteni, rude sau vreun testament.
Singurătatea este un subiect despre care, poate, fiecare
britanic ar simţi nevoia să discute măcar o singură dată în viaţă şi, totuşi,
fiecare o ascunde, o maschează, ca pe o goliciune, ca pe o indiscreţie.
Marea majoritate a pacienţilor noştri sunt oameni
singuri, în vârstă ori între două vârste, care erau sau au devenit singuri.
Acest aspect este deosebit de relevant atunci când ajungi din nou în zona
comunicaţională categorisită ca „pacient englez greu de mulţumit“, care încearcă
să îţi ceară totul într-un sistem menit să ofere fiecăruia după nevoi. Este, în
sine, o contradicţie între termenii în care sistemul înţelege să ofere fiecărui
britanic ceea ce are nevoie pentru sănătatea orală şi ceea ce fiecare individ este
doritor să primească. De fapt, o tendinţă naturală a oricărui sistem bazat pe
schimb. Totuşi, singurătatea, mai ales în cazul pacienţilor în vârstă, este un factor
agravant al acestei fisuri din sistem. Desigur, nu numai aspectul socio-psihologic
este relevant, dar şi cel al patologiei asociate, inclusiv al efectelor adverse
medicamentoase: mobilitate redusă/obezitate, diabet, xerostomie, tulburări
postmenopauză, osteoporoză, demenţă.
Tabloul secvenţial al acestei categorii de întâmplări
sociale este următorul: pacientul aflat între 56 şi 85 de ani locuieşte singur şi
se adresează unui cabinet pentru schimbarea setului de proteze – totale, în
cele mai multe cazuri. Tratamentul începe sub auspiciile unui colaborări care
se anunţă plină de speranţă, aşteptare şi optimism. Toate bune şi frumoase, până
în faza finală a inserţiei protezei, când tot eşafodajul se prăbuşeşte
lamentabil într-o privire plină de neîncredere: „Oare ăştia sunt dinţii pe care
i-am văzut la proba în ceară? Sigur erau aşa de lungi, sigur atât de albi? De ce
proteza asta este aşa de mare? Sigur nu sunt eu!“. Da, sunt dinţii pe care i-aţi
vrut… Şi încerci neputincios să te justifici pentru lucruri care au fost
acceptate până în ultimul ceas. Ţi se arată, cu mâini tremurânde şi cu iritare
crescută, că proteza asta este „mai mare, mult mai mare“, comparativ cu cea
veche. Şi explicaţia devine evidentă, osul s-a resorbit, aceasta este situaţia
acum. Şi apoi, dacă setul vechi era atât de bun, de ce am făcut unul nou… Apoi,
vizitele de adaptare şi ajustare: „Categoric, nu pot folosi setul ăsta, uitaţi-vă
la cei pe care mi i-au făcut acum un an în…“. Şi atunci afli cu stupoare că
pacientul tău are o pungă plină de proteze de care nu este sigură, pe care nu
le place şi care, deşi seamănă ca două picături de ploaie, sunt „desigur, nişte
monstruozităţi“, cu care „niciun om normal nu s-ar putea obişnui“. Ne uităm la
protezele noastre – sunt, desigur, la fel şi numai o minune cerească ar putea-o
face pe doamna din faţa noastră să le accepte. Aşa se naşte nemulţumirea care,
neadresată ferm, se transformă în plângere, poate chiar formală. Majoritatea clinicienilor
se străduiesc să rezolve problema în mai multe şedinţe, ceea ce face ca, de la
un punct încolo, să o vezi pe doamna Eleanor Rigby în fiecare zi sau la două
zile, aşezată demn şi modest pe scaunul său din sala de aşteptare, cu poşeta în
poală, strânsă ca într-un gest ultim de ancorare în speranţă, cu o privire care
arată frustrare, resemnare şi dezamăgire. Deşi şi în ţară am fost confruntată
de nenumărate ori cu acest fenomen, aici am început să acord mai multă atenţie
fenomenului şi să încerc să abordez subiectul din perspectiva ştiinţelor
comportamentale coroborate cu domeniul protezării mobile.
Am început să discut tot mai des acest subiect la
seminarii cu studenţii mei, care, tineri şi neştiutori, inocenţi în ale vieţii,
doresc să mulţumească pe oricine şi au dreptate, numai că nu oricine poate fi
mulţumit. Iar a intra în lungul şir de manufacturări de proteze neacceptate de
către pacient ar fi, desigur, o primă mare greşeală. De aceea, am instaurat aici
un sistem de evaluare critică a necesităţii de schimbare a protezei, care, pe cât
e de necesar protejării interesului pacientului şi dentistului, asigură
prezervarea fondurilor publice în faţa asaltului de încercări terapeutice fără
rezolvare clinică.
Care ar fi legătura dintre Eleanor Rigby şi cei mai mulţi
pacienţi din serviciul de protezare mobilă? Una de identificare în cam 60–75%
din cazuri. Înţelegerea acestui aspect psihosocial are un mare impact asupra
managementului tratamentului edentatului parţial sau total prin dispozitive
mobilizabile. Te face să te întrebi dacă aceşti pacienţi au nevoie de tine
pentru serviciile medicale sau pentru socializare şi interacţiune umană cu
cineva care să le asculte problemele, nevoile, plângerile – toate comprimate într-un
set de proteze? Pe de altă parte, întrebarea se extinde la arii mai critice: ce
face ca izolarea şi ruperea de societate să fie nu un fenomen singular, ci unul
tot mai răspândit? Creşterea speranţei de viaţă, tendinţa de fragmentare şi
autonomizare radicală a individului, fuga de responsabilitatea şi angajamentul
unei relaţii de durată, cu suişurile şi coborâşurile sale, dezertarea în faţa
temii de durerea pierderii, desuetudinea atribuită instituţiei căsătoriei, workaholismul,
un coeficient de inteligenţă emoţional tot mai mic şi micşorabil în condiţiile
substitutului ambiţiei personale, aspiraţiei şi intenţiei de luptă prin utilizarea
masivă de droguri de risc mic sau mare.
În preajma Crăciunului, câteva
dintre instituţiile caritabile trag un semnal de alarmă prin comunicarea numărului
în creştere de participanţi înscrişi la cina de Crăciun asigurată de fundaţii,
oameni care altfel nu ar avea cu cine să ciocnească un pahar şi să cânte lângă
bradul împodobit. Din nefericire, dentistica nu este prea vizibilă prin preocupările
sale psihosociale şi, în consecinţă, deşi la nivel teoretic şi academic se ştie
despre ce ar fi vorba, în realitate sunt prea puţine moduri practice de
rezolvare a acestei probleme. Cel mai la îndemână este trimiterea pacientului
la medicul său de familie, care, deşi simplă, poate să nu dea roadele dorite. A
doua soluţie posibilă este construirea unei relaţii dentist – servicii sociale,
care pot ajuta imens în cazul pacienţilor singuri cu tendinţe de izolare şi
manifestări degenerative chiar şi incipiente. Aceştia ar putea, într-adevăr, să
primească ajutorul pe care îl necesită şi nu unul pe care îl caută din
disperare, în încercarea neizbutită de a readuce înapoi copiii răspândiţi prin lume,
prietenii pierduţi, partenerii sau anii tinereţii. În cele din urmă, deşi venim
şi plecăm singuri din această lume, cu toţii avem nevoie de demnitate.