Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Toţi acei oameni singuri

Viața Medicală
Dr. Ruxandra MORARU vineri, 13 aprilie 2012
Ah, look at all the lonely people – „Eleanor Rigby“, Beatles
 
            Dacă singurătatea fiecărui om ar fi trâmbiţată de îngerul său păzitor, tot cerul Angliei s-ar umple de un vuiet asurzitor. După Crăciunul 2007, am înţeles „Eleanor Rigby“, piesa lansată acum mai bine de 40 de ani de Beatles. Până atunci nu experimentasem singurătatea şi categoric nu mă gândisem la ea niciodată. Sunt momente în viaţă când cu toţii suntem singuri, dar în Anglia se trăieşte Singurătatea.
            Vizitam deunăzi cartiere noi de locuinţe şi, trecând pe lângă un bloc de apartamente cu un singur dormitor (în Anglia nu se calculează numărul de camere, ci cel de dormitoare, sufrageria şi/sau livingul fiind de la sine înţelese), prietenul meu englez, cu un zâmbet amar pe buze, îmi spune că sunt anticamerele lui Dumnezeu… Adică? am întrebat ca trezită dintr-o reverie. Adică de acolo nu te mai aştepţi decât la o singură vizită…
            O investigaţie BBC relevă date obţinute dintr-un interviu cu reprezentantul unui consiliu local, care afirma că, în ultimii trei ani, a organizat înhumarea unui număr de cazuri extrem de diferite, a căror particularitate era lipsa unei trăsături comune: de la un fetus descoperit într-un spaţiu public, până la un milionar găsit singur în reşedinţa sa somptuoasă, fără prieteni, rude sau vreun testament.
            Singurătatea este un subiect despre care, poate, fiecare britanic ar simţi nevoia să discute măcar o singură dată în viaţă şi, totuşi, fiecare o ascunde, o maschează, ca pe o goliciune, ca pe o indiscreţie.
            Marea majoritate a pacienţilor noştri sunt oameni singuri, în vârstă ori între două vârste, care erau sau au devenit singuri. Acest aspect este deosebit de relevant atunci când ajungi din nou în zona comunicaţională categorisită ca „pacient englez greu de mulţumit“, care încearcă să îţi ceară totul într-un sistem menit să ofere fiecăruia după nevoi. Este, în sine, o contradicţie între termenii în care sistemul înţelege să ofere fiecărui britanic ceea ce are nevoie pentru sănătatea orală şi ceea ce fiecare individ este doritor să primească. De fapt, o tendinţă naturală a oricărui sistem bazat pe schimb. Totuşi, singurătatea, mai ales în cazul pacienţilor în vârstă, este un factor agravant al acestei fisuri din sistem. Desigur, nu numai aspectul socio-psihologic este relevant, dar şi cel al patologiei asociate, inclusiv al efectelor adverse medicamentoase: mobilitate redusă/obezitate, diabet, xerostomie, tulburări postmenopauză, osteoporoză, demenţă.
            Tabloul secvenţial al acestei categorii de întâmplări sociale este următorul: pacientul aflat între 56 şi 85 de ani locuieşte singur şi se adresează unui cabinet pentru schimbarea setului de proteze – totale, în cele mai multe cazuri. Tratamentul începe sub auspiciile unui colaborări care se anunţă plină de speranţă, aşteptare şi optimism. Toate bune şi frumoase, până în faza finală a inserţiei protezei, când tot eşafodajul se prăbuşeşte lamentabil într-o privire plină de neîncredere: „Oare ăştia sunt dinţii pe care i-am văzut la proba în ceară? Sigur erau aşa de lungi, sigur atât de albi? De ce proteza asta este aşa de mare? Sigur nu sunt eu!“. Da, sunt dinţii pe care i-aţi vrut… Şi încerci neputincios să te justifici pentru lucruri care au fost acceptate până în ultimul ceas. Ţi se arată, cu mâini tremurânde şi cu iritare crescută, că proteza asta este „mai mare, mult mai mare“, comparativ cu cea veche. Şi explicaţia devine evidentă, osul s-a resorbit, aceasta este situaţia acum. Şi apoi, dacă setul vechi era atât de bun, de ce am făcut unul nou… Apoi, vizitele de adaptare şi ajustare: „Categoric, nu pot folosi setul ăsta, uitaţi-vă la cei pe care mi i-au făcut acum un an în…“. Şi atunci afli cu stupoare că pacientul tău are o pungă plină de proteze de care nu este sigură, pe care nu le place şi care, deşi seamănă ca două picături de ploaie, sunt „desigur, nişte monstruozităţi“, cu care „niciun om normal nu s-ar putea obişnui“. Ne uităm la protezele noastre – sunt, desigur, la fel şi numai o minune cerească ar putea-o face pe doamna din faţa noastră să le accepte. Aşa se naşte nemulţumirea care, neadresată ferm, se transformă în plângere, poate chiar formală. Majoritatea clinicienilor se străduiesc să rezolve problema în mai multe şedinţe, ceea ce face ca, de la un punct încolo, să o vezi pe doamna Eleanor Rigby în fiecare zi sau la două zile, aşezată demn şi modest pe scaunul său din sala de aşteptare, cu poşeta în poală, strânsă ca într-un gest ultim de ancorare în speranţă, cu o privire care arată frustrare, resemnare şi dezamăgire. Deşi şi în ţară am fost confruntată de nenumărate ori cu acest fenomen, aici am început să acord mai multă atenţie fenomenului şi să încerc să abordez subiectul din perspectiva ştiinţelor comportamentale coroborate cu domeniul protezării mobile.
            Am început să discut tot mai des acest subiect la seminarii cu studenţii mei, care, tineri şi neştiutori, inocenţi în ale vieţii, doresc să mulţumească pe oricine şi au dreptate, numai că nu oricine poate fi mulţumit. Iar a intra în lungul şir de manufacturări de proteze neacceptate de către pacient ar fi, desigur, o primă mare greşeală. De aceea, am instaurat aici un sistem de evaluare critică a necesităţii de schimbare a protezei, care, pe cât e de necesar protejării interesului pacientului şi dentistului, asigură prezervarea fondurilor publice în faţa asaltului de încercări terapeutice fără rezolvare clinică.
            Care ar fi legătura dintre Eleanor Rigby şi cei mai mulţi pacienţi din serviciul de protezare mobilă? Una de identificare în cam 60–75% din cazuri. Înţelegerea acestui aspect psihosocial are un mare impact asupra managementului tratamentului edentatului parţial sau total prin dispozitive mobilizabile. Te face să te întrebi dacă aceşti pacienţi au nevoie de tine pentru serviciile medicale sau pentru socializare şi interacţiune umană cu cineva care să le asculte problemele, nevoile, plângerile – toate comprimate într-un set de proteze? Pe de altă parte, întrebarea se extinde la arii mai critice: ce face ca izolarea şi ruperea de societate să fie nu un fenomen singular, ci unul tot mai răspândit? Creşterea speranţei de viaţă, tendinţa de fragmentare şi autonomizare radicală a individului, fuga de responsabilitatea şi angajamentul unei relaţii de durată, cu suişurile şi coborâşurile sale, dezertarea în faţa temii de durerea pierderii, desuetudinea atribuită instituţiei căsătoriei, workaholismul, un coeficient de inteligenţă emoţional tot mai mic şi micşorabil în condiţiile substitutului ambiţiei personale, aspiraţiei şi intenţiei de luptă prin utilizarea masivă de droguri de risc mic sau mare.
            În preajma Crăciunului, câteva dintre instituţiile caritabile trag un semnal de alarmă prin comunicarea numărului în creştere de participanţi înscrişi la cina de Crăciun asigurată de fundaţii, oameni care altfel nu ar avea cu cine să ciocnească un pahar şi să cânte lângă bradul împodobit. Din nefericire, dentistica nu este prea vizibilă prin preocupările sale psihosociale şi, în consecinţă, deşi la nivel teoretic şi academic se ştie despre ce ar fi vorba, în realitate sunt prea puţine moduri practice de rezolvare a acestei probleme. Cel mai la îndemână este trimiterea pacientului la medicul său de familie, care, deşi simplă, poate să nu dea roadele dorite. A doua soluţie posibilă este construirea unei relaţii dentist – servicii sociale, care pot ajuta imens în cazul pacienţilor singuri cu tendinţe de izolare şi manifestări degenerative chiar şi incipiente. Aceştia ar putea, într-adevăr, să primească ajutorul pe care îl necesită şi nu unul pe care îl caută din disperare, în încercarea neizbutită de a readuce înapoi copiii răspândiţi prin lume, prietenii pierduţi, partenerii sau anii tinereţii. În cele din urmă, deşi venim şi plecăm singuri din această lume, cu toţii avem nevoie de demnitate.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.