Tinerii trebuie susţinuţi aproape necondiţionat,
cel puţin până la proba contrară, atâta vreme cât nu sunt „prinşi“ că lucrurile
pe care le iniţiază sau le fac ar avea ceva „ascuns“. Iar atunci când susţinerea
există, aceasta este bine să fie consecventă şi nu întretăiată de comentarii
care nu au legătură cu subiectul, nu au rost sau sunt incorecte. (...)
Articolul „Uniţi salvăm Institutul Cantacuzino“, publicat în „Viaţa medicală“
nr. 12, din 20 martie 2015, trebuie însoţit de câteva precizări.
1. Nu cred că studenţii au încercat să imite
ceva.
2. O eroare fundamentală: „De trei săptămâni,
cercetătorii de la Institutul Cantacuzino şi-au întrerupt activitatea“. Nici
pomeneală! Este adevărat că nu au mai primit salarii, dar au continuat să
lucreze, în lipsa acestora, în fiecare zi!
3. Un comentariu este aproape stupefiant:
„au avut unele tuşe de o grosime stranie“; sunt câteva cuvinte pentru care se
pot scrie zeci de pagini ca răspuns. Cu tot respectul, nu se pot accepta lecţii
privind „naţionalismul“ – aproape de la nimeni. Nu ştiu dacă despre popor, ţară,
naţiune pot vorbi mulţi din cei ai ultimilor 25 de ani. Atunci când ne atingem
de aceste cuvinte trebuie să ne gândim de două ori.
4. Textul continuă astfel: „Posibil, doar un
accident...“. Hm!
5. O altă eroare fundamentală: „Dar degeaba.
Şi prea târziu“. Nimic nu este „degeaba“ şi niciodată nu este „prea târziu“. Nu
e vorba de filozofie ieftină, ci de situaţia concretă a Institutului. Dar
mesajul este general: nu se poate accepta ideea de „deznădejde“, nu doar pentru
că suntem în cel mai important post, iar noi suntem îndreptaţi mereu spre
speranţă.
6. Pancarte „vag amuzante“? Hm!
7. Trebuie oare ca studenţii să cunoască
„mecanismele care reglează producţia internaţională de vaccinuri“? Nici pomeneală!
8. Nimeni nu a „fugit spre casă“. După ce au
fost rugaţi, repetat, aproape un sfert de ceas, să plece (ca să nu răcească,
dar şi pentru că protestul luase sfârşit), mulţi s-au îndreptat, într-adevăr,
spre casele lor.
9. Ce importanţă are că studenţii au fost
cândva în „şcoala primară“? Cine nu a trecut pe acolo?
Dacă în marea populaţie cu cetăţenie română
(cam 30 de milioane, din care aproximativ zece milioane peste mări şi ţări)
există (foarte) puţini tineri care
dovedesc că le pasă, cred că aceştia ar trebui să fie susţinuţi aproape
necondiţionat (cel puţin până la proba contrară, atâta vreme cât nu sunt „prinşi“
că lucrurile pe care le iniţiază sau le fac nu au ceva „ascuns“).