Atunci când
începem anul universitar, în fiecare octombrie, atrag atenția la „timp“, care
parcă trece foarte repede. Este foarte important cum ne organizăm, cum
distribuim activitățile, cum încercăm să ne ocupăm nu neapărat de cât mai
multe, ci cât mai bine posibil. Este un sfat colegial, simplu, aparent desuet.
Cu toate acestea, mereu există surprize – apare o „criză de timp“, care complică
mult activitatea și planurile colegilor.
Un mesaj primit
recent are legătură cu ideea de mai sus: „Primul semestru din anul 3 a trecut așa
de repede, de parcă am călătorit în timp. Nici nu îmi dau seama unde s-au dus
zilele. Mulți spuneau că anul 3 e greu, dar nu i-am crezut. E greu, dar frumos!
Din ce în ce mai mult, încep să realizez sensul, înțeleg rostul și rosturile,
începem să stabilim conexiuni între materii (așa cum ne sfătuiați și dv.).
Chiar dacă inițial am fost îngrijorați că am «prins» semiologia la [...]
(examenul urmează în două săptămâni, suntem terifiați), eu sunt bucuroasă întrucât
am avut noroc de un asistent la seminar care este foarte bun! Pot spune că am
avut noroc până acum cam la toate materiile, am «prins» asistenți foarte buni și
foarte pregătiți, care ne-au ajutat până acum foarte mult să ne pregătim pentru
examenele mari, să acoperim bună parte din materie. În sesiunea aceasta avem
doar cinci examene, pare mai lejer; însă eu deja mă gândesc la sesiunea din vară,
când vom avea trei examene în plus; oare, ce ne vom face?“.
„Am ajuns să
apreciez foarte mult tot ce am învățat anul trecut la microbiologie. Multe
materii mi s-au părut ușurele, pot spune, deoarece am ajuns în anul 3 cu o bază
de care sunt mândră! Virusologie, imunologie, chiar și morfopatologie – vineri,
la examen, domnul profesor m-a pus să îi descriu diferențele dintre șancrul dur
și șancrul moale, mi-ar fi dat 9 dacă nu aș fi știut! Dar am luat 10! Mulțumesc.
Vă spun cu bucurie și că am reușit să «prind» un stagiu de vară și am să plec
într-o țară din America de Sud! Încă un motiv să muncesc mai mult în timpul
anului, să nu fiu nevoită să stau la vară să învăț pentru măriri. Doamne ajută!
Plănuiesc și să îmi fac toate vaccinurile necesare după parțialul la
farmacologie, în februarie.“
Urmează
finalizarea alegerilor în universitatea noastră și, din câte am înțeles, studenții
se concentrează pentru a face o serie de propuneri utile, necesare pentru
dezvoltarea lor. Îi încurajez să o facă. În procesul de învățământ este strict
necesar un parteneriat, cât mai strâns, între studenți și cadrele didactice,
între colegi. Într-un învățământ „centrat pe student“ (pe colegii mai
tineri), noțiunea de „noroc“ trebuie să dispară. Tot așa trebuie să dispară și
ideea de „terifiant“ atunci când colegii se pregătesc de un examen. Corelarea
noțiunilor, interpretarea și învățatul în context și într-un regim colegial pot
avea o bună contribuție.
Un alt student
mi-a scris pentru a îmi povesti despre „proiectul în care m-am înscris, având
numele «Există un erou». Acesta a venit ca răspuns la numărul mare de urgențe
de grad 0 și 1 cu care se confruntă serviciul de ambulanță București. Cu ce se
ocupă? Cum pot eu să ajut? E simplu și util (cred eu). În primul rând, se dorește
scurtarea timpului de intervenție la mai puțin de șase minute, care pot face
diferența între viață și moarte. Astfel, în momentul în care s-a făcut un apel
la 112, prin intermediul unei aplicații pe care o am «descărcată» pe telefonul
mobil, voi fi anunțat în legătură cu poziția și gravitatea cazului, în cazul în
care mă aflu la o distanță nu mai mare de o mie de metri. Ca atare, voi încerca
să ajung acolo și, dacă este cazul, să încep manevrele de resuscitare, până la
venirea ambulanței. Pentru aceasta am urmat un curs de Basic Life Support
și am trecut un examen dat cu cadre medicale ale Serviciului de Ambulanță
București-Ilfov. Sper ca prin inițiativa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pot
ajuta la salvarea unor vieți, acesta fiind și principalul motiv pentru care am
ales să vin la facultatea de medicină“. Iar eu aș spune „așa, da!“, nu neapărat
pentru momentul ales (continui să consider că într-o pregătire medicală solidă
nu trebuie să sărim pași, trebuie să avem grijă să stăpânim noțiunile din
medicina preclinică și să acumulăm cât mai multe noțiuni care ne pot apropia de
clinică și intervenția directă în salvarea unei vieți), cât pentru inițiativă,
pentru gândul cel bun și pentru intrarea încă de timpuriu într-un sistem ce are
nevoie de atât de mulți colegi. Bine pregătiți.
Următorul mesaj
l-am primit de la o fostă studentă, acum medic rezident. „Doresc să vă dau un
bun exemplu de colegialitate trăit recent. Am avut o gardă în care m-am «lovit»
de o situație mai neobișnuită pentru specialitatea în care mă pregătesc. O
asistentă de pe secție mi-a spus că are un pacient cu tromboză venoasă profundă
în tratament cu heparină, iar acesta are aPTT cu valoarea x. Întrebarea ei era
dacă să ajusteze dozele de heparină. Văzând valoarea aPTT, mi-am dat seama că
este subdozat, că trebuie să creștem doza, dar nu știam deloc care sunt dozele
de heparină și cum se ajustează. Colega mea, rezident cardiolog, se pregătea să
plece acasă dar mi-a sărit în ajutor, mi-a arătat protocoalele, mi-a calculat
doza și m-a învățat ce să fac pe viitor. Ea putea să plece «liniștită» și să mă
lase să mă descurc, dar a fost drăguță și m-a ajutat.“ Da, am putea spune și „a
fost drăguță“ – mai ales că sunt multe situații în care nu regăsim acest
comportament. Poate, cândva, o să istorisesc despre situații de necolegialitate
întâlnite în străinătate – să nu credem că „peste tot este altfel, mai bine“,
pentru că nu întotdeauna este chiar așa.
Am să închei cu
o istorisire primită din străinătate, colega noastră mai mică participând la o
bursă și povestindu-mi că: „Înainte de vacanță am făcut alte trei stagii, toate
lăsându-mi o impresie bună. Având în vedere că eram singura studentă de pe secție,
m-am simțit cu adevărat integrată în echipa medicală. Pe lângă faptul că mi s-a
răspuns întotdeauna la întrebări și mi s-a permis să efectuez și eu manevrele
în timpul examenului obiectiv, faptul că mi s-au trasat diverse sarcini (de la
consultul pacientului prezentat în ambulatoriu, completarea foilor de observație,
până la permisiunea de a formula o opinie în legătură cu diagnosticul sau
tratamentul ulterior al pacientului) nu a putut decât să mă motiveze să învăț
mai mult, să petrec mai mult timp în spital și să mă port la fel de colegial.
Am remarcat în mediul spitalicesc respectul pe care cadrele medicale îl au față
de ei înșiși, dar și față de studenți și mai ales față de pacienți, precum și
tendința de a se comporta ca o echipă (dezvoltată încă din vremea studenției;
colegii din țara respectivă obișnuiesc să învețe împreună, explicându-și unii
altora noțiunile problematice – așa cum dumneavoastră ne-ați sfătuit mereu). La
cursuri continui să mă duc cu plăcere și mă bucură că, frecvent, profesorii ne
trimit prin email articole întregi, apărute recent, corelate cu materia predată
(așa cum se petrecea și la micro). Oricât de mult mi-ar plăcea cum se învață
aici, îmi este mereu dor de locul în care m-am născut, de care aparțin, și pe
care aș vrea să îl văd schimbat în mai bine. Pentru mine, aceste luni au fost
foarte intense din punct de vedere emoțional, marcate de sentimentul de neputință
față de ceea ce se întâmplă în lume. Am fost în Bruxelles imediat după atentatul
de la Paris și o să port mereu imaginea violonistului care, în timpul unui
concert (întârziat cu 50 de minute pentru că toți spectatorii au fost verificați
riguros înainte de intrarea în sală) a cântat printre lacrimi Brahms – Contemplation,
după ce și-a cerut scuze pentru întârzierea produsă. Eu sper că sentimentele de
frică și de durere nu se vor îmbina până la capăt cu cele de răutate, nepăsare și
judecare necumpătată a celorlalți“.
