Uneori, rareori, am câteva minute
doar pentru mine, între doi pacienți. Nu sunt sigur că îmi plac
minutele astea. De exemplu, acum: stau în tăcere în cabinetul în
care am fost mutat recent. E un cabinet imens, într-un spațios
imobil interbelic din centru, noul sediu al uneia dintre cele două
clinici între care îmi împart viața profesională. În cealaltă
parte, cabinetul e minuscul, o chilie fără ferestre, pe un mic
culoar lateral a cărui existență nici n-o bănuiești, o descoperi
din întâmplare dacă te-ai rătăcit prin policlinică sau prin
viață în general. Aici însă, e pe dos. Cred că în încăperea
asta a fost cândva salonul sau sufrageria. Îmi imaginez serate sau
ceaiuri dansante cu mulți invitați, la vremea lor cunoscuți – la
urma urmei, suntem în buricul Bucureștilor, la doi pași de
protestele din Piața Victoriei, pe o stradă cu nume de capitală.
Într-o asemenea gospodărie, aș fi doar un umil angajat, aș locui,
poate, într-una din numeroasele camere de la demisol. Umil angajat
sunt și acum, dar nu la demisol, ci în camera asta uriașă, atât
de mare încât, dacă stai în mijlocul ei, îți auzi propria voce
cu întârziere, sunt ecouri. Eu sunt retras într-un colț, cu tot
cu un mic birou, calculatorul inevitabil și două scaune negre de
policlinică. De fapt, un mic cabinet înghițit de unul mai mare. Nu
e „al meu”, lucrează și alți colegi aici, așa că nici nu am
intenția să îl personalizez în vreun fel, dincolo de neorânduiala
care imediat înflorește pe colțul de masă unde îmi scriu
notițele și prescripțiile.
Acum nu scriu nimic. Mai am zece
minute până la următoarea consultație. În încăpere se mai află
o canapea, trei fotolii, un lampadar, două rafturi deocamdată
goale. Pe cei trei pereți neocupați de ferestre sunt trei tablouri
în ulei, completând impresia de salon burghez: un buchet de flori,
un coș cu fructe răsturnat și un peisaj cu mesteceni. Numai linii
drepte, aliniate riguros și armonios de o mână expertă și
pasionată. Și e liniște, afară de vuietul protestelor, care e
foarte distant, ca marea. Iar aici ar trebui să fie o insulă. Ar
trebui să profit de liniștea asta, să trag adânc aer în piept și
să-mi adun mințile pentru pacientul următor. Dar e o liniște
falsă. E o tensiune în aer, aproape electrică, ca înainte de
furtună. Lucrez de o lună aici și deja s-au adunat povești cât
pentru o cărțoaie groasă, o fi de la asta, încă nu au apucat să
se așeze. Sau poate de la pana de curent și cutremurul de ieri. Nu
știu. Dar bine nu e. Încerc să mă gândesc că e normal, nu sunt
acasă, indiferent cât de cald arată cabinetul ăsta, sunt la
serviciu – și ce mai serviciu e. Un fel de purgatoriu. Doar că
până acum nu mă deranja, în celelalte cabinete prin care am fost
– și erau mult mai urâte decât ăsta. Mă gândesc că
familiaritatea dezordinii pe care o produc, involuntar, peste tot pe
unde stau ceva mai mult, e cea care aduce armonie în cabinet. Aici
însă n-aș avea cum să fac atât de multă dezordine nici dacă aș
vrea. Va rămâne mereu conținută în cotlonul în care lucrez, o
picătură într-un ocean de simetrie.
Ar putea fi de la ecouri. După ce
ultimul pacient a tăcut, întreaga încăpere rezonează ca un
clopot. Singura dată când am mai auzit ceva asemănător a fost la
Casa Poporului, la un congres de psihiatrie. Tot ce ziceau speakerii
era imediat înecat în ecouri, reflectat la nesfârșit de zidurile
titanice de marmură, până când nu se mai înțelegea nimic, era
doar un vuiet dezarticulat. Aici însă, se înțelege prea bine,
fiecare cuvânt e prea clar, e persistent, rămâne suspendat în
aer.
Privesc încă
o dată încăperea, decid să ies din ea și să mă plimb aiurea pe
hol. Și atunci îmi vine ideea. Nu știu exact în cel fel mi-a
venit, probabil din simț estetic sau din vreo nevoie ciudată,
antiobsesională, o nevoie de haos sau, mai bine zis, de recunoaștere
a haosului.Și
strâmb tablourile. Doar puțin, cât mă lasă ele fără să revină
în poziția inițială. Și nu în același sens, ci alternativ:
buchetul de flori spre stânga, peisajul spre dreapta, coșul cu
fructe iar spre stânga. Mă dau înapoi și admir rezultatul.
Schimbarea e dramatică. Toată geometria camerei e dată peste cap.
Aproape că mă ia cu amețeală, dar e o amețeală normală,
firească, amețeala vieții. Tensiunea ciudată nu a dispărut, e
tot acolo și nu pleacă nicăieri, dar nu mai e singură. E și
teamă, dar e și speranță, ușurare, oboseală, energie, speranță,
dragoste, prietenie, dispreț și încă ceva, ceva ce simte
marinarul când se ține de catarg (nu știu cum se cheamă emoția
asta, probabil că are un nume din ăsta specific marinăresc, gen
sabordare sau arbore gabier sau puntea teugii). E mult mai bine. Acum
sunt liniștit și gata de treabă.
Știu că mâna expertă va îndrepta
prompt tablourile la loc. N-are nimic, o să le strâmb din nou. Și
tot așa mereu. Cât timp? Cât timp mai avem suflu și suflet,
bineînțeles.
