Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă

Terapia liniilor strâmbe

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU miercuri, 22 februarie 2017
    Uneori, rareori, am câteva minute doar pentru mine, între doi pacienți. Nu sunt sigur că îmi plac minutele astea. De exemplu, acum: stau în tăcere în cabinetul în care am fost mutat recent. E un cabinet imens, într-un spațios imobil interbelic din centru, noul sediu al uneia dintre cele două clinici între care îmi împart viața profesională. În cealaltă parte, cabinetul e minuscul, o chilie fără ferestre, pe un mic culoar lateral a cărui existență nici n-o bănuiești, o descoperi din întâmplare dacă te-ai rătăcit prin policlinică sau prin viață în general. Aici însă, e pe dos. Cred că în încăperea asta a fost cândva salonul sau sufrageria. Îmi imaginez serate sau ceaiuri dansante cu mulți invitați, la vremea lor cunoscuți – la urma urmei, suntem în buricul Bucureștilor, la doi pași de protestele din Piața Victoriei, pe o stradă cu nume de capitală. Într-o asemenea gospodărie, aș fi doar un umil angajat, aș locui, poate, într-una din numeroasele camere de la demisol. Umil angajat sunt și acum, dar nu la demisol, ci în camera asta uriașă, atât de mare încât, dacă stai în mijlocul ei, îți auzi propria voce cu întârziere, sunt ecouri. Eu sunt retras într-un colț, cu tot cu un mic birou, calculatorul inevitabil și două scaune negre de policlinică. De fapt, un mic cabinet înghițit de unul mai mare. Nu e „al meu”, lucrează și alți colegi aici, așa că nici nu am intenția să îl personalizez în vreun fel, dincolo de neorânduiala care imediat înflorește pe colțul de masă unde îmi scriu notițele și prescripțiile.
    Acum nu scriu nimic. Mai am zece minute până la următoarea consultație. În încăpere se mai află o canapea, trei fotolii, un lampadar, două rafturi deocamdată goale. Pe cei trei pereți neocupați de ferestre sunt trei tablouri în ulei, completând impresia de salon burghez: un buchet de flori, un coș cu fructe răsturnat și un peisaj cu mesteceni. Numai linii drepte, aliniate riguros și armonios de o mână expertă și pasionată. Și e liniște, afară de vuietul protestelor, care e foarte distant, ca marea. Iar aici ar trebui să fie o insulă. Ar trebui să profit de liniștea asta, să trag adânc aer în piept și să-mi adun mințile pentru pacientul următor. Dar e o liniște falsă. E o tensiune în aer, aproape electrică, ca înainte de furtună. Lucrez de o lună aici și deja s-au adunat povești cât pentru o cărțoaie groasă, o fi de la asta, încă nu au apucat să se așeze. Sau poate de la pana de curent și cutremurul de ieri. Nu știu. Dar bine nu e. Încerc să mă gândesc că e normal, nu sunt acasă, indiferent cât de cald arată cabinetul ăsta, sunt la serviciu – și ce mai serviciu e. Un fel de purgatoriu. Doar că până acum nu mă deranja, în celelalte cabinete prin care am fost – și erau mult mai urâte decât ăsta. Mă gândesc că familiaritatea dezordinii pe care o produc, involuntar, peste tot pe unde stau ceva mai mult, e cea care aduce armonie în cabinet. Aici însă n-aș avea cum să fac atât de multă dezordine nici dacă aș vrea. Va rămâne mereu conținută în cotlonul în care lucrez, o picătură într-un ocean de simetrie.
    Ar putea fi de la ecouri. După ce ultimul pacient a tăcut, întreaga încăpere rezonează ca un clopot. Singura dată când am mai auzit ceva asemănător a fost la Casa Poporului, la un congres de psihiatrie. Tot ce ziceau speakerii era imediat înecat în ecouri, reflectat la nesfârșit de zidurile titanice de marmură, până când nu se mai înțelegea nimic, era doar un vuiet dezarticulat. Aici însă, se înțelege prea bine, fiecare cuvânt e prea clar, e persistent, rămâne suspendat în aer.
    Privesc încă o dată încăperea, decid să ies din ea și să mă plimb aiurea pe hol. Și atunci îmi vine ideea. Nu știu exact în cel fel mi-a venit, probabil din simț estetic sau din vreo nevoie ciudată, antiobsesională, o nevoie de haos sau, mai bine zis, de recunoaștere a haosului.Și strâmb tablourile. Doar puțin, cât mă lasă ele fără să revină în poziția inițială. Și nu în același sens, ci alternativ: buchetul de flori spre stânga, peisajul spre dreapta, coșul cu fructe iar spre stânga. Mă dau înapoi și admir rezultatul. Schimbarea e dramatică. Toată geometria camerei e dată peste cap. Aproape că mă ia cu amețeală, dar e o amețeală normală, firească, amețeala vieții. Tensiunea ciudată nu a dispărut, e tot acolo și nu pleacă nicăieri, dar nu mai e singură. E și teamă, dar e și speranță, ușurare, oboseală, energie, speranță, dragoste, prietenie, dispreț și încă ceva, ceva ce simte marinarul când se ține de catarg (nu știu cum se cheamă emoția asta, probabil că are un nume din ăsta specific marinăresc, gen sabordare sau arbore gabier sau puntea teugii). E mult mai bine. Acum sunt liniștit și gata de treabă.
    Știu că mâna expertă va îndrepta prompt tablourile la loc. N-are nimic, o să le strâmb din nou. Și tot așa mereu. Cât timp? Cât timp mai avem suflu și suflet, bineînțeles.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC