Oboseala, stresul, programul dezlânat, intervențiile „tuturor“
în viața noastră, permanenta alergare înspre ceva, toate contribuie la ruperea
noastră de ceea ce este esențial, de ceea ce nu ar trebui să pierdem. Sunt cel
puțin trei profesori pe care nu am reușit să îi mai văd înainte de a trece la
cele veșnice și resimt aceasta ca o mare apăsare pe care nu pot să o uit. Poate
că și ei s-au gândit, vreodată: „Uite, Mircea m-a uitat, la fel ca toți cei
care mi-au trecut prin mână și pe care i-am îndrăgit, a dispărut și el“. Nu
i-am uitat. Așa și cu colegialitatea. Nu cred că poate careva să spună că
medicina nu este o misiune în echipă. Nu cred că poate careva să spună că, dacă
vrei să vindeci și să ajuți spre vindecare, poți să te descurci singur. Cu
toate acestea, de multe ori „dai cu tunul“ ca să găsești exemplele de
colegialitate.
Am să încep cu o amintire. Într-o zi de joi, la un curs din
semestrul I, am văzut o față cunoscută, zâmbitoare. Simțeam că nu este în seria
de joi, dar chiar nu realizam cine este studenta care mă ascultă cu atenție și
îmi zâmbește „într-un fel anume“. Aveam pe nas ochelarii nepotriviți și nu
distingeam toate trăsăturile. Îmi era clar că este cineva cunoscut; i-am zâmbit
înapoi și am continuat cursul. În final, împreună cu alți șase-șapte studenți
(eu nu am niciodată pauză și nici nu plec imediat după ce închei cursul, pentru
că mulți colegi vin să mă întrebe una-alta sau să mă roage câte ceva) a venit
spre mine și „studenta“ pe care nu reușeam să o localizez în seria ei. Când s-a
apropiat și mai mult și a deschis brațele, am realizat că este o fostă colegă
de facultate, care lucrează într-o altă țară de mai multă vreme, care îmi
spusese că va veni în acea zi (dar uitasem). M-am bucurat mult. Apoi am rămas și
am povestit pentru o vreme. Am depănat multe amintiri (și încă atât de puține).
Acum însă, când stau și mă gândesc la cele ce am vorbit, pot să afirm cu
certitudine că ea a respectat mereu ceea ce doresc eu de la un coleg. Nu doar
că era foarte bună la învățătură, foarte preocupată să facă tot ce ține de
misiunea medicală la cele mai înalte standarde, dar era mereu preocupată de
binele pacienților și de modul cum sunt și ceilalți colegi. Era gata să ajute
pe oricine și chiar ajuta. Uneori era puțin (sau mai mult) ironică dacă
„prindea“ câte un coleg în ofsaid (nepregătit, superficial, neștiutor,
neinteresat), dar într-un mod care nu supăra pe nimeni.
Am vorbit până și despre excursii. Eu le spun studenților mei,
încă din primul curs: aveți în cale o misiune care nu este ușoară. Aveți de
rezistat ani și zeci de ani. Ca să îi puteți vindeca pe alții trebuie să fiți
în primul rând sănătoși. Faceți sport. Întăriți-vă fizic. Nu uitați nici de
întărirea spirituală. Rugați-vă și pregătiți-vă continuu pentru misiunea în
care v-ați angrenat. În vremurile când eram și noi studenți mergeam în excursii
de oricâte ori puteam. Nu puteam mereu, mai ales pentru că nu prea aveam bani.
Nu ne permiteam excursii costisitoare. Nu ne permiteam să dormim peste noapte
în vreun hotel sau în vreo cameră de oaspeți. De cele mai multe ori făceam
excursii de o zi: ne urcam în primul tren de dimineață, coboram la una din stațiile
de pe Valea Prahovei și, cum puneam piciorul pe peron, începea excursia. Mergeam
voinicește până atingeam punctul cel mai de sus pe care ni-l propusesem.
Calculam la ce oră ar trebui să începem coborârea pentru a prinde ultimul tren
spre București. Calculul era precis – nu puteam lua orice tren, trebuia să fie
un personal (cel mai ieftin) și nu neapărat ultimul-ultimul, ci acela care ne
permitea să prindem și ultimul autobuz spre casă (nu aveam bani de taxi). Au
fost și situații în care ajungeam prea târziu și, după o zi de mers, mai făceam
încă o oră pe jos. Dar, în tot ce făceam, eram colegi. Ne ajutam la urcat sau
la coborât, ne susțineam în momentele dificile. Nu erau rare momentele în care,
pe munte fiind, discutam probleme medicale, ne puneam întrebări și dezbăteam
câte ceva din cursuri. Fără telefoane și tablete, cu notițele noastre sau cu
informațiile pe care le aveam în cap. Ne simțeam împreună, simțeam că suntem
colegi, depășeam împreună momentele când ni se părea că „vom cădea“ de oboseală
și mergeam mai departe.
Ne-am adus aminte și alte evenimente. Studenții de azi se plâng
de multe, dar stau și rabdă, nu spun mai nimic, nu încearcă să le îndrepte.
Rămân cu plânsul. Și nu le pasă de colegii care îi vor urma – măcar pentru ei
să încerce să îndrepte lucrurile. Noi eram atunci în cu totul altă perioadă,
dar eram colegi. Iată una dintre amintiri. Am fost convocați în amfiteatrul din
Municipal. Nu știam motivul. Eram prezenți toți. Pe una dintre ușile laterale
au intrat vreo patru persoane. S-au așezat la catedră și ne-au adus la cunoștință
că, în acea zi, exact atunci, trebuie să schimbăm șeful de serie. Nu îmi aduc
aminte motivul, au explicat ei ceva. Nu prea era loc de întors atunci când
primeai o sarcină de la BOB (câți din cei tineri știu ce însemna „biroul
organizației de bază“?). Surpriză! S-a supus la vot. Nimeni nu a votat pentru
schimbarea șefului de serie. Toți s-au opus. Atunci, acele persoane au reluat
explicațiile, crezând că nu suntem în stare să pricepem... „gravitatea
evenimentelor“. Am ascultat cu atenție. Am înțeles cele spuse, dar nu am fost
de acord cu motivele. Și am votat similar. Persoanele s-au enervat. Pe un alt
ton, apăsat, înalt, mustrător, au reluat „explicațiile“. Nu știu care a fost
primul coleg. Dar a început să bată cu piciorul în podea. Apoi altul, apoi toți.
Tot amfiteatrul răsuna. Nu mai puteau să ne reducă la tăcere. Au plecat așa cum
veniseră, pe una din ușile laterale. De atunci nu ne-a mai spus nimeni că
trebuie să schimbăm șeful de serie. E drept, era 1982 – dacă s-ar fi petrecut așa
ceva înainte de 1964, bine nu ne-ar fi fost. Conform Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în timpul
regimului comunist, în România, au existat 44 de penitenciare principale și 72
de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit
peste trei milioane de români. Dintre ei, 800.000 au murit. Și nouă ne e greu,
în prezent, să fim colegi?
