Newsflash

Teoria relativității

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - apr. 1 2016
Teoria relativității
     Oboseala, stresul, programul dezlânat, intervențiile „tuturor“ în viața noastră, permanenta alergare înspre ceva, toate contribuie la ruperea noastră de ceea ce este esențial, de ceea ce nu ar trebui să pierdem. Sunt cel puțin trei profesori pe care nu am reușit să îi mai văd înainte de a trece la cele veșnice și resimt aceasta ca o mare apăsare pe care nu pot să o uit. Poate că și ei s-au gândit, vreodată: „Uite, Mircea m-a uitat, la fel ca toți cei care mi-au trecut prin mână și pe care i-am îndrăgit, a dispărut și el“. Nu i-am uitat. Așa și cu colegialitatea. Nu cred că poate careva să spună că medicina nu este o misiune în echipă. Nu cred că poate careva să spună că, dacă vrei să vindeci și să ajuți spre vindecare, poți să te descurci singur. Cu toate acestea, de multe ori „dai cu tunul“ ca să găsești exemplele de colegialitate.
     Am să încep cu o amintire. Într-o zi de joi, la un curs din semestrul I, am văzut o față cunoscută, zâmbitoare. Simțeam că nu este în seria de joi, dar chiar nu realizam cine este studenta care mă ascultă cu atenție și îmi zâmbește „într-un fel anume“. Aveam pe nas ochelarii nepotriviți și nu distingeam toate trăsăturile. Îmi era clar că este cineva cunoscut; i-am zâmbit înapoi și am continuat cursul. În final, împreună cu alți șase-șapte studenți (eu nu am niciodată pauză și nici nu plec imediat după ce închei cursul, pentru că mulți colegi vin să mă întrebe una-alta sau să mă roage câte ceva) a venit spre mine și „studenta“ pe care nu reușeam să o localizez în seria ei. Când s-a apropiat și mai mult și a deschis brațele, am realizat că este o fostă colegă de facultate, care lucrează într-o altă țară de mai multă vreme, care îmi spusese că va veni în acea zi (dar uitasem). M-am bucurat mult. Apoi am rămas și am povestit pentru o vreme. Am depănat multe amintiri (și încă atât de puține). Acum însă, când stau și mă gândesc la cele ce am vorbit, pot să afirm cu certitudine că ea a respectat mereu ceea ce doresc eu de la un coleg. Nu doar că era foarte bună la învățătură, foarte preocupată să facă tot ce ține de misiunea medicală la cele mai înalte standarde, dar era mereu preocupată de binele pacienților și de modul cum sunt și ceilalți colegi. Era gata să ajute pe oricine și chiar ajuta. Uneori era puțin (sau mai mult) ironică dacă „prindea“ câte un coleg în ofsaid (nepregătit, superficial, neștiutor, neinteresat), dar într-un mod care nu supăra pe nimeni.
     Am vorbit până și despre excursii. Eu le spun studenților mei, încă din primul curs: aveți în cale o misiune care nu este ușoară. Aveți de rezistat ani și zeci de ani. Ca să îi puteți vindeca pe alții trebuie să fiți în primul rând sănătoși. Faceți sport. Întăriți-vă fizic. Nu uitați nici de întărirea spirituală. Rugați-vă și pregătiți-vă continuu pentru misiunea în care v-ați angrenat. În vremurile când eram și noi studenți mergeam în excursii de oricâte ori puteam. Nu puteam mereu, mai ales pentru că nu prea aveam bani. Nu ne permiteam excursii costisitoare. Nu ne permiteam să dormim peste noapte în vreun hotel sau în vreo cameră de oaspeți. De cele mai multe ori făceam excursii de o zi: ne urcam în primul tren de dimineață, coboram la una din stațiile de pe Valea Prahovei și, cum puneam piciorul pe peron, începea excursia. Mergeam voinicește până atingeam punctul cel mai de sus pe care ni-l propusesem. Calculam la ce oră ar trebui să începem coborârea pentru a prinde ultimul tren spre București. Calculul era precis – nu puteam lua orice tren, trebuia să fie un personal (cel mai ieftin) și nu neapărat ultimul-ultimul, ci acela care ne permitea să prindem și ultimul autobuz spre casă (nu aveam bani de taxi). Au fost și situații în care ajungeam prea târziu și, după o zi de mers, mai făceam încă o oră pe jos. Dar, în tot ce făceam, eram colegi. Ne ajutam la urcat sau la coborât, ne susțineam în momentele dificile. Nu erau rare momentele în care, pe munte fiind, discutam probleme medicale, ne puneam întrebări și dezbăteam câte ceva din cursuri. Fără telefoane și tablete, cu notițele noastre sau cu informațiile pe care le aveam în cap. Ne simțeam împreună, simțeam că suntem colegi, depășeam împreună momentele când ni se părea că „vom cădea“ de oboseală și mergeam mai departe.
     Ne-am adus aminte și alte evenimente. Studenții de azi se plâng de multe, dar stau și rabdă, nu spun mai nimic, nu încearcă să le îndrepte. Rămân cu plânsul. Și nu le pasă de colegii care îi vor urma – măcar pentru ei să încerce să îndrepte lucrurile. Noi eram atunci în cu totul altă perioadă, dar eram colegi. Iată una dintre amintiri. Am fost convocați în amfiteatrul din Municipal. Nu știam motivul. Eram prezenți toți. Pe una dintre ușile laterale au intrat vreo patru persoane. S-au așezat la catedră și ne-au adus la cunoștință că, în acea zi, exact atunci, trebuie să schimbăm șeful de serie. Nu îmi aduc aminte motivul, au explicat ei ceva. Nu prea era loc de întors atunci când primeai o sarcină de la BOB (câți din cei tineri știu ce însemna „biroul organizației de bază“?). Surpriză! S-a supus la vot. Nimeni nu a votat pentru schimbarea șefului de serie. Toți s-au opus. Atunci, acele persoane au reluat explicațiile, crezând că nu suntem în stare să pricepem... „gravitatea evenimentelor“. Am ascultat cu atenție. Am înțeles cele spuse, dar nu am fost de acord cu motivele. Și am votat similar. Persoanele s-au enervat. Pe un alt ton, apăsat, înalt, mustrător, au reluat „explicațiile“. Nu știu care a fost primul coleg. Dar a început să bată cu piciorul în podea. Apoi altul, apoi toți. Tot amfiteatrul răsuna. Nu mai puteau să ne reducă la tăcere. Au plecat așa cum veniseră, pe una din ușile laterale. De atunci nu ne-a mai spus nimeni că trebuie să schimbăm șeful de serie. E drept, era 1982 – dacă s-ar fi petrecut așa ceva înainte de 1964, bine nu ne-ar fi fost. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în timpul regimului comunist, în România, au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste trei milioane de români. Dintre ei, 800.000 au murit. Și nouă ne e greu, în prezent, să fim colegi?

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe