Decembrie
a adus zăpadă… Fără alai şi fără pregătire, străzile îngropate în fulgii cât
palma scot din mânecă o dimensiune secretă şi pură, care parcă abia aşteaptă să
învelească firea odată, de două ori pe an. Între vara ploioasă şi rece şi luna
aceasta bună şi prietenoasă nu a fost decât o răsuflare de alergător într-o
cursă cu obstacole, care, grăbit şi înfierbântat, a încercat să sară peste
propriile lui limite şi nelinişti.
E
timpul marilor petreceri, e timpul marilor speranţe! Îl merităm şi îl dorim;
abia aşteptăm să-l înfulecăm!
Clinica
universitară a avut petrecerea de Crăciun sâmbăta trecută, în Sala Maritimă a
teatrului mare, Cliffs Pavilion, o clădire navală aşezată pe buza unei stânci
ce străjuieşte malul estuarului şi care pare că se uită cu un ochi pieziş la
coasta franceză din depărtare şi cu celălalt, plin de duioasă confuzie insulară,
la malul ceţos al Kentului. Mai mult decât în anii trecuţi, am avut parte de o
infuzie de cultură corporatistă asortată cu un strop de Blues Brothers, atât
cât să dea un pic de culoare în calendarul anonim şi uniform al unei clase de
mijloc la fel de anonime şi uniforme.
Puţină
lume mai ştie astăzi semnificaţia petrecerii de Crăciun de la serviciu – Work Christmas Party. Istoric, ea a fost
o serbare organizată de proprietarii de pământuri, pentru bucuria şi satisfacţia
oamenilor lor. Am spune astăzi: un team building. O dată în an, lordul îşi
chema angajaţii la o masă îmbelşugată, totuşi tradiţională, cu curcan şi legume
fierte, cu mult sos gravy lăfăit ca
într-o scorbură ad-hoc în budinca de Yorkshire. Un Christmas pudding alcoolizat
punea un pietroi culinar confuz şi fierbinte peste această sărbătoare vetustă.
Se prezentau daruri simple, făcute în casă şi, spre deosebire de mâncare, se
bea cu oarecare măsură. Lordul, mai de voie, mai de nevoie, trebuia să fie
acolo şi să se delecteze pentru câteva ore cu manierele de duminică sau păcătoase
ale invitaţilor săi.
Câţiva
ani la rând, am privit petrecerea de Crăciun cu frivolitate şi am mers sau nu,
în funcţie de interesele mele. Anul trecut, şeful meu, oarecum solemn, mi-a
amintit că este una dintre datoriile managementului să fie prezent la
celebrarea tumultuoasă şi că nu prea mai am de ales. Sunt de-a lor. Să mă bucur
sau să plâng? După sâmbătă, m-am ales numai cu o uşoară indigestie de la
mâncarea cu pretenţii dar gătită în grabă pentru cel puţin 200 de invitaţi ai
restaurantului. Oamenii din diferite instituţii – cel puţin cinci – au chefuit
cu măsură anul acesta şi am fost surprinsă de relativa sobrietate a chermezei.
Ca şi cum în sfârşit ne-a atins şi pe noi criza şi ne-am şi dat seama de asta…
Mai puţină extravaganţă vestimentară, mai puţin sclipici şi mai mult negru în
toaletele doamnelor. Am băut cu toţii, am dansat şi am rupt pocnitori cu
surprize bizare. Nu mă pot abţine să mă gândesc cât de bine ne-am fi simţit,
într-o circumstanţă similară, cei din fostul meu departament de preventive,
acasă, la Bucureşti! Şi mă cuprinde dorul de colegii mei şi mai cu seamă de
profesorul meu… O notă subtilă în agenda mea: trebuie neapărat să îi revăd
curând.
A
trecut şi asta şi ne-am făcut cruce: acum ne putem vedea liniştiţi de adevărata
serbare din familie. Şi ăsta este, poate, adevăratul premiu. Copii cuminţi ce îşi
aşteaptă examenele naţionale imediat după Anul Nou, studenţi care se întorc în
amfiteatre chiar a doua zi după Revelion, pacienţi şi clinicieni ce îşi iau rămas
bun ca şi cum s-ar îmbarca pe Titanic, deşi ne vom revedea în câteva zile, toţi,
mari şi mici, am fost buni şi am muncit mult şi câteodată foarte bine. Deci
ghetele vor fi măcar pline de bomboane.
Anul
a fost împănat cu de toate, ar fi nedrept să spun că nu am avut realizări, deşi
uneori m-am simţit ca un matroz ce se scufundă la mal. Dar, oricum ar fi la
nivel individual, Britania navighează – cu încăpăţânare sau din inerţie – spre
un orizont numai de ea ştiut şi care uneori ne dă de gândit. S-au înmulţit euroscepticii,
s-au mai făcut tăieri, mai ales în zona upper
middle class, au mai tăiat o alocaţie pentru copil, au mai cerut nişte bani
pentru o pensie incertă şi, în general, cei pedepsiţi au fost tot cei care au
avut performanţe. De unde şi concluzia cvasiunanimă că munceşti ca să fii
pedepsit pentru rezultatele tale şi ca să te apropii tot mai tare de clasa
mijlocie de jos sau chiar de cea muncitoare. Pentru că, deşi stereotipic, în
Regatul Unit, viaţa cetăţii încă se gândeşte în termeni de clase.
În
rest , dacă ar fi să te iei după BBC, ai spune că toată lumea ar trăi pe roze şi,
ca şi acasă, în Europa s-ar preocupa numai de gătit şi de împachetat cadouri.
Daruri mici, porţii şi mai mici, un buget fărâmiţat care se încăpăţânează să îi
cuprindă pe toţi, absolut pe toţi. Nimeni nu va fi uitat nici de Moşul, care,
în gândurile şi visele noastre de seară, ne alină cu speranţa că, aşa cum am
trecut peste anul acesta, vom trece şi peste anii ce urmează şi vom învinge
criza, apocalipsa şi preţurile, convulsiile sociale, panicile decente şi tăcute,
englezeşti.
Un
ochi secret şi umed se întoarce negreşit înspre continent, unde o altă „insulă“,
mai mică, dar tot încăpăţânată, roş-galbenă-albastră, se roagă şi ea în vis
pentru o viaţă mai blândă şi mai tihnită. Ca într-un banner publicitar al unei
firme de telefonie ieftină cu Europa de Est, pe care l-am zărit mai deunăzi pe
un calcan în Londra, cu o fată frumoasă şi zâmbitoare, cu un tricolor pictat pe
un obraz şi un Union Jack pe celălalt.
O să
fie bine. Crăciun fericit!
