Am fost surprins să primesc zilele trecute
un mesaj de la o fostă studentă care a citit articolul „Studentul ideal“,
publicat la această rubrică, în numărul trecut. Comentariile primite reflectă o
parte din gândurile mele privind studenţii pe care nu mi i-aş dori (nu pentru
mine, ci pentru sistemul de sănătate, pentru sănătatea din România, pentru
pacienţi): „Am întâlnit foarte puţini colegi care deţin calităţile pe care le-aţi
menţionat în articolul publicat în «Viaţa medicală»; majoritatea nu întrunesc
nici măcar o mică parte dintre acestea. Consider că portretul pe care l-aţi schiţat în articol ar trebui să îi aparţină
studentului normal, să fim toţi aşa, nu să reprezinte un ideal (…) O parte
dintre studenţi poate că nu au voinţă, dar am întâlnit şi persoane care au şi
care nu pot mai mult. (…) Am încercat şi încă încerc să colaborez cu cei de la
mine din serie, să îi ajut, aşa cum ne-aţi sfătuit dumneavoastră, să ne punem
întrebări unii celorlalţi, să le explic ce nu au înţeles, dar fără succes.
Le-am dat notiţele de la cursuri, iar o persoană m-a sunat cu o zi înainte de
un examen să mă întrebe despre o prescurtare explicată într-un curs anterior.
(…) M-am întrebat de câte ori citise cursul – e imposibil ca la prima lectură să
nu vadă măcar subtitlurile unui curs! Aproape niciun student nu este cu adevărat
măcar coleg, nu mai spun prieten (nici vorbă de aşa ceva), toţi ascund egoism şi
invidie cu gândul la lista de buget/taxă. (…) Mă întreb, încă de când eram în
anul I, de ce părinţii lor acceptă să achite chiar şi 5.000 de euro în fiecare
an (oricât de bogaţi ar fi) când văd cât de «capabili» sunt copiii lor şi câte
restanţe au în toamnă şi de câte ori dau un examen până îl trec. De ce nu se
gândesc cum îi vor trata aceştia pe viitorii lor pacienţi, inclusiv bunici, părinţi,
fraţi şi alte rude? Există atât de multe alte meserii care nu sunt atât de
solicitante precum cea de medic şi pe care ar putea să le urmeze şi nu ar mai
ajunge să omoare oameni. (…) Îmi pun mereu întrebarea ce este de făcut şi cum
ar putea sistemul medical să meargă mai bine; la baza piramidei sunt şi studenţii,
dar celor mai mulţi dintre ei nu le pasă, iar şi mai mulţi nu fac nimic pentru
ca lucrurile să meargă spre bine“. Din nou colegialitatea. Lipsa de
colegialitate…
Din opiniile unora dintre foştii mei studenţi
care au discutat şi despre „studentul ideal“, am ales câteva idei privind
opusul acestuia: „Aici este mai greu de zis, poate pentru că exemplele abundă;
nu accept copiatul, în oricare dintre formele sale, nici plagiatul; prefer o
foaie albă decât una scrisă perfect cu ajutorul unei căscuţe bluetooth. Nu îmi plac studenţii care au
o părere exagerat de bună cu privire la abilităţile lor; aceştia devin cei mai
periculoşi medici (observ această tendinţă la colegii mei rezidenţi, care
preferă să se «descurce» singuri cu un caz de care sunt depăşiţi, decât să ceară
ajutor (dintr-un orgoliu prostesc). Exemple de necolegialitate? Clasic: studenţii
care nu îşi informează colegii cu privire la lucruri importante (cum ar fi data
susţinerii unui examen); colegii mai mari care îi tratează pe cei mai mici
decât ei «de la nivelul Everestului» doar pentru că au mai multă experienţă sau
au reuşit să acumuleze mai multă informaţie (…) şi multe altele în acelaşi
sens“.
În această sesiune mi-am adus aminte de mai
multe întâmplări, dintre care una se potriveşte în acest context. În urmă cu câţiva
ani, unul dintre studenţi şi-a manifestat nemulţumirea pentru nota obţinută. Am
luat teza, i-am arătat toate erorile făcute şi a putut observa că nota primită
era chiar puţin mai mare decât cea meritată, dar nu a avut dispoziţia să înţeleagă
explicaţiile; părea un „zid“ în calea acestora. Atunci, i-am cerut să facă o
alegere. Aparent fără ezitare, a ales creşterea notei cu un punct şi varianta
de a nu mai mă căuta niciodată. De altfel, „dispariţia“ studenţilor reprezintă
regula şi în acelaşi timp unul dintre exemplele mele privind „opusul
studentului ideal“. Profesorul căruia îi pasă nu primeşte uşor această „dispariţie“.
Pentru o perioadă de aproape un an, încearcă să transmită un mesaj, este
interesat de ceea ce se întâmplă cu studenţii lui, îi călăuzeşte nu doar pe tărâmul
medical (al microbiologiei, în cazul de faţă), dar şi în alte sensuri, pe care
le consideră utile în dezvoltarea lor ca viitori medici, ca oameni buni şi
empatici. „Dispariţia“ lor produce destul de mult necaz.
Discutam, la această rubrică, despre
„asistentul ideal“ şi exemplul legăturii între unii dintre studenţi şi
profesorii lor. Aşadar, se poate!
Astăzi, când căile de legătură au devenit atât de facile („la un click distanţă“),
este cu atât mai greu de înţeles această „dispariţie“. Cele spuse pot să pară
discuţii, poveşti sau o filozofie ieftină, dar ascund mentalităţi şi modalităţi
de comportare într-o societate în care spiritul de apartenenţă, dorinţa de a
lucra în echipă, colegialitatea sunt
tare importante.
Se pot spune şi se pot da foarte multe
exemple (din păcate), aparent nelegate între ele, dar toate contribuie, împreună,
la un spirit de necolegialitate care se răsfrânge mai apoi în activitatea desfăşurată
în sistemul medical. De fapt, această activitate începe din studenţie („la baza
piramidei sunt şi studenţii“, spunea viitoarea colegă, pe care am citat-o mai
sus) şi nu are cum să nu aibă efecte în viitor. Din această cauză, este foarte
important şi modul în care abordăm această relaţie şi importanţa unei relaţii
în spirit colegial.
De ce mesajele între studenţi se transmit în
mod necolegial? Mi-a scris una dintre „studentele ideale“, acum în an mare,
care îmi spunea: „Am vorbit cu [X] şi i-am spus că trebuie să fie bucuros
pentru că face microbiologia la «Cantacuzino». Mi-a răspuns că nu este mulţumit,
pentru că a aflat că acolo primesc «teme dubioase» şi nu sunt lăsaţi în pace să
înveţe atât cât vor“. Studenta mea i-a explicat motivul pentru care a apreciat
temele şi faptul că „nu a fost lăsată în pace“, realizând şi mai bine
utilitatea acestor exerciţii pe măsură ce a ajuns în anii următori. Dar restul
cum vor înţelege dacă nu discută cu un „student ideal“? De ce studenţii acceptă
şi asimilează mesajele (greşite) ale unor colegi mai mari în loc să deschidă
ochii, să se uite, să aibă răbdare şi să înţeleagă prin resursele proprii? Eu
le explic studenţilor mei inclusiv motivul pentru care nu trebuie să se teamă
de examenul la fiziologie (care, prin „mituri urbane“, îi îngrozeşte pe studenţii
din anul II), ci să citească, să înţeleagă, să discute, să întrebe şi să înveţe.
Atât! Sunt dispuşi să îi asculte pe cei mari, dar nu şi să realizeze personal
care este realitatea. Iar aceasta ţine şi de colegialitate (de lipsa ei din
partea celor mari care transmit „prostii“) şi de dezvoltarea ca student şi
viitor medic.
De ce unii dintre studenţi învaţă doar de
nevoie? Sunt mulţi studenţi care ne evaluează şi scriu că nu au de unde să înveţe,
dar încă din prima zi află că pe www.microbiologie.ro
au la dispoziţie, gratuit, materialele de studiu. În această sesiune s-a
întâmplat (şi nu de puţine ori) ca studenţii să intre în site pentru prima dată
cu una, două sau trei zile înainte de examen, după aproape trei luni curs. Au
fost şi studenţi care au rezolvat teme din octombrie după una-două zile… de la
încheierea examenului. Un student nu se poate pregăti în acest mod. Nu poţi
deveni medic învăţând şi lucrând în ultima clipă sau chiar după ultima clipă.