Printr-un nou proiect
legislativ, Ministerul Sănătăţii încearcă să creeze o „super-agenţie“, care să
controleze achiziţiile centralizate din sănătate, dispozitivele medicale, orice
investiţie în infrastructură, sistemele informatice şi informaţionale, precum şi
proiectele cu finanţare internaţională. În condiţiile politice, economice şi
funcţionale ale României, cât şi cum din planul ministerului se poate realiza?
Este bine să aibă atâta putere un conducător numit politic? (Dr. A. M.)
Am
trăit mulţi ani cu impresia că al Doilea Război Mondial, cel puţin pentru
Europa de Est, s-a terminat la 31 ianuarie 1943, când feldmareşalul Friedrich
von Paulus s-a predat forţelor sovietice la Stalingrad. Nu citisem bine istoria
şi nu ştiam că militarii germani şi aliaţii lor români, unguri, italieni,
finlandezi şi croaţi fuseseră înfrânţi la 6 decembrie 1941, lângă Moscova, oraşul
căruia îi puteau vedea, prin binoclu, sutele de turle, dar în care nu au reuşit
să intre. Pe 5 decembrie, Stalin a aflat, de la un spion sovietic din Tokio, că
Japonia va ataca Statele Unite, două zile mai târziu, la Pearl Harbor. Asigurat
de linişte la Răsărit, a ordonat o ofensivă de care nimeni nu-l credea capabil şi
trupele germane au fost împinse înapoi spre (şi în) pământul însângerat al
Bielorusiei şi Ucrainei, spaţiu considerat vital pentru transformarea Germaniei
în stăpâna lumii.
S-a
scris mult despre incompetenţa şi aroganţa lui Hitler, Antonescu şi Horthy, dar
numai foarte rar că, pe plan organizaţional, Stalin a învins maşina de război a
Axei ţărilor „civilizate“. Printre factorii de care a depins victoria Uniunii
Sovietice în Operaţiunea Barbarossa a fost şi faptul că trupele sovietice
foloseau cartuşe cu un singur calibru, 7,62 mm, pentru toate armele de foc din dotare, pentru fiecare pistol, carabină, puşcă
automată şi mitralieră, în timp ce armata germană folosea cartuşe de trei
calibre – 7,65 mm, 7,92 mm şi 9 mm. Calibrul unic (care va fi adoptat de
Statele Unite în timpul războiului şi, mai târziu, de NATO) însemna că
fabricile de armament din Uniunea Sovietică aveau, de fapt, o singură linie de
producţie pentru ţevi şi închizătoare şi s-au dovedit mult mai uşor de pornit şi
mai eficiente decât cele din Germania.
E un
fapt la care am reflectat de curând, când am văzut câţiva bolnavi transferaţi
în clinica noastră de la un spital aflat la un kilometru distanţă. Am găsit
imediat datele de laborator din cursul acelor internări, pentru că folosim
aceeaşi platformă informatică. Dar mi-au trebuit câteva ore să prind la telefon
chirurgul care îi operase, pentru că cele două spitale folosesc tehnologii
diferite, incompatibile, pentru rezumatele evoluţiei clinice. O problemă care,
sperăm, va fi rezolvată în următorii doi-trei ani. Pe de altă parte, în
sistemul federal american de îngrijire a veteranilor, toate cele 143 de spitale
şi peste 600 de ambulatorii comunică în timp real, prin programul VISTA,
platformă electronică în care se fac absolut toate notaţiile clinice. Adică de
la un computer în Northport, New York, pot să aflu dacă bolnavul meu, în vizita
la rude la San Diego, în California, şi-a primit infuzia de citostatice la
timpul cuvenit şi în doza prescrisă, plus numele persoanei care a administrat
medicaţia şi tensiunea arterială din timpul tratamentului. În acelaşi sistem,
toate achiziţiile, de la mănuşi la roboţi, sunt făcute potrivit unei liste
unice, cu preţuri negociate „la sânge“ de administraţia centrală şi verificate
anual de un corp de inspectori.
Aşa
că nu văd niciun dezavantaj în faptul că Ministerul Sănătăţii doreşte să
controleze toate achiziţiile şi investiţiile în infrastructura din sistemul
public. Mi se pare normal, de exemplu, ca fiecare spital judeţean de urgenţă să
poată asigura 24/7 tomografii computerizate, cu acelaşi tip de aparat şi cu
posibilitatea transmiterii imediate a imaginilor la toate celelalte spitale
similare. La fel, cred că standardizarea planului arhitectural şi a dotării
unităţilor de primiri urgenţe creează oportunităţi pentru creşterea calităţii
serviciilor cu cel mai mic cost posibil. Nu văd nici de ce agenţia la care se
referă proiectul nu ar coordona investiţiile cu finanţare internaţională, când
orice „parohializare“ a resurselor ar creşte şi mai mult disparităţile din
sistem. Cât despre puterea conducătorilor numiţi politic, e greu de spus mai
mult decât Winston Churchill: „democracy
is the worst form of government except all the others that have been tried“.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
