Dacă pentru alte componente ale elitei intelectuale problema rurală este strâns asociată cu problema proprietății, mediile medicale pun accentul pe ceea ce ei numesc „condițiile igienice de trai” ale țăranilor sau, altfel spus, un alt mod de a sublinia mizeria în care trăiește populația rurală.



Corpul medical atrage astfel atenția clasei politice asupra pericolelor naționale ce derivă dintr-o asemenea situație [...]. „Statul igienist și regenerator” se impune tuturor spiritelor.

Din acest punct de vedere, România este, poate, un caz particular, deoarece statul începe să intervină în domeniul igienei publice devreme, chiar din epoca apariției temei degenerării rasei, dar la început strict din punct de vedere normativ; doar după ce tema este pe deplin lansată în spațiul public și mai ales în primul deceniu al secolului XX, statul începe să se implice, destul de modest, de altfel, în sfera igienei publice urbane. Cât despre igiena publică rurală, ea este doar un concept teoretic și ne putem întreba și putem răspunde alături de doctorul V. Sion: „După 30 de ani de acțiune sanitară rurală, destul de costisitoare, câte din cele 3.000 de comune rurale sunt alimentate cu apă de băut? În câte din ele s-a stabilit și se aplică vreun regim igienic și sanitar al cursurilor de apă, al șanțurilor și canalelor, al drumurilor, curților, locuințelor, al îndepărtării murdăriilor etc? Câte din ele au un aparat ori o instalațiune de dezinfecțiune, măcar cât de rudimentară? Nici una, desigur”. (Sion, 1904)

Fragment reprodus din volumul România Medicilor, publicat de editura Humanitas. Constantin Bărbulescu, autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.