Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă

Spitalul nonprofit

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU luni, 1 iulie 2013

Atunci când s-a discutat reforma sistemului de sănătate gândită de profesorul Cristian Vlădescu, una din problemele cele mai controversate a fost posibilitatea de a privatiza spitale. Între administrarea lor de statul anonim, de la centru, ori de autorităţile locale, de la municipiu sau judeţ, după caz, şi posibilitatea de a fi transformate în societăţi comerciale, distanţa era mare. Există vreo cale de mijloc? O soluţie ar fi posibilă şi prin cadrul legislativ actual, anume aceea a managementului privat al spitalelor; lipsesc însă… normele de aplicare şi, de altfel, nimeni nu mai pare interesat de subiect la mai bine de un an de la schimbarea coaliţiei de guvernare. (Dr. A. M.)

 

   Calea de mijloc dintre socialism şi capitalism a fost propusă pentru prima oară de Harold Macmillan în 1938. Ca lider al Partidului Conservator, Macmillan a condus Marea Britanie între 1957 şi 1963 şi a introdus pe scară largă ideea (adoptată, înainte de el, de Adolf Hitler şi Franklin D. Roosevelt) că statul trebuie să finanţeze lucrări publice ample, pentru a relansa economia privată. Mai aproape de noi, formula a fost modificată de Tony Blair ca The Third Way, un amestec de politici socialiste dublate de încurajarea şi facilitarea investiţiilor private. Un mers pe sârmă fără plasă de siguranţă, la care au excelat atât Deng Xiaoping, cât şi Bill Clinton. Se poate vorbi însă despre calea de mijloc în România? Pe scurt, răspunsul este negativ, cel puţin în ce priveşte sistemul de sănătate al unei ţări de prea mult timp şi pe nedrept iluminată de lanterna roşie.
   În acest moment, în România, coexistă spitalele din sistemul de sănătate public şi cele din sistemul privat. Spitalele publice sunt subvenţionate de stat şi sunt obligate să-şi desfăşoare activitatea în limitele impuse de bugetul care le este alocat. Când, aşa cum se întâmplă de multe ori, spitalele publice cheltuiesc mai mult, deficitul balanţei de plăţi este acoperit de stat. Apoi, majoritatea covârşitoare a spitalelor private are drept scop explicit obţinerea unui profit, care este distribuit celor care le deţin în proprietate. Cu alte cuvinte, o societate comercială. O a treia cale ar putea fi numai categoria de spital privat care predomină în sistemul de sănătate din Statele Unite, numită not-for-profit.
   Un spital nonprofit poate fi fondat de o persoană, o municipalitate, o organizaţie filantropică, o biserică, o universitate, un grup de medici sau un conglomerat industrial. Odată găsiţi banii pentru înfiinţarea spitalului, finanţarea depinde de plăţile pentru servicii medicale făcute de cetăţeni, fie din buzunarul propriu, fie (în cea mai mare parte a cazurilor) de asigurarea obţinută de la guvern sau de la o companie de asigurări. Într-un asemenea spital, profitul este folosit pentru creşterea – calitativă sau cantitativă – a serviciilor oferite. Deficitul este de obicei acoperit prin împrumuturi (cu speranţa unor zile mai bune), contribuţii filantropice sau reducerea gamei de servicii. Multe din spitalele nonprofit se lărgesc rapid, dar altele se închid după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de existenţă.
   Descrierea spitalului nonprofit explică şi imposibilitatea lui în România, chiar şi în condiţiile în care investiţia iniţială ar fi de fapt minimă, prin transferarea spitalelor publice oricărei persoane ori instituţii. Cetăţenii României nu au resurse financiare pentru a-şi plăti spitalizarea, rambursările de la casele de asigurări organizate de guvern nu acoperă cheltuielile reale, iar persoanele cu asigurări private se pot duce la spitalele private, care urmăresc profitul, dacă ele oferă condiţii mai bune de tratament. În acelaşi timp, deşi probabil există în România oameni cu mulţi bani, este extrem de greu de crezut că vreunul dintre ei ar fi interesat să finanţeze deficitul unui spital nonprofit.
   Aşa că trebuie să ne întoarcem la calea noastră şi să ne întrebăm din nou: câtă sănătate îşi poate permite România? Iar răspunsul este: nu prea multă şi, în orice caz, nu de ajuns pentru aşteptările celor care ţin în picioare, prin impozite, un sistem greoi, neperformant, sărăcit din ce în ce mai mult prin plecarea atâtor oameni cu talent, inteligenţă, curaj şi putere de muncă. Iar până când scrâşnitul din dinţi nu va mai fi singura reacţie la această nedreptate, sistemul public de sănătate va atârna, ca un albatros, de gâtul tuturor.

 

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC