Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Spitalele universitare

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU miercuri, 24 iulie 2013

Mai multe proiecte de reformă în sănătate au încercat, de-a lungul anilor, să schimbe statutul spitalelor publice. O categorie importantă o reprezintă însă spitalele clinice şi spitalele universitare; la un moment dat, s-a vehiculat chiar ideea ca aceste spitale să fie preluate de universităţile de medicină. Aceste unităţi medicale joacă însă şi un important rol în sistemul naţional de medicină de urgenţă. Care ar trebui să fie soluţia pentru a optimiza deopotrivă activitatea clinică şi pe cea universitară? (Dr. A. M.)

 

  Încercând să răspund întrebării, am cerut părerea câtorva prieteni din România, profesori la universităţi de medicină şi farmacie. Unul dintre ei mi-a scris: „Eu sunt pentru ca spitalele universitare să fie preluate de universităţi. Mă rog, de acele universităţi care îşi asumă răspunderea. Majoritatea medicilor sunt cadre universitare, şefii de secţie sunt numai cadre universitare, (…) subordonarea e faţă de un manager strict dependent de factorul politic. Universităţile româneşti au multe defecte, dar sunt ultimele redute în care factorul politic nu îşi face complet mendrele“. La polul opus, un alt prieten crede că „Preluarea de către universităţi are un substrat de interes personal şi, în opinia mea, va crea haos din cauza lipsei de mecanisme financiare şi de decizie la universităţi“.
  Am lucrat în două spitale administrate de universităţi publice, mai întâi la Upstate Medical College, în Syracuse, New York, şi apoi la University of Connecticut School of Medicine, în Farmington. În amândouă cazurile, educaţia studenţilor şi rezidenţilor avea loc la spitalul universitar („nava amiral“), la un spital privat şi la un spital al Veterans Administration, proprietate a guvernului federal al Statelor Unite. Avantajele integrării şcolii de medicină cu spitalul universitar erau de natură interdisciplinară şi scolastică, prin acces facil la experţi din toate domeniile, atât clinice, cât şi din disciplinele fundamentale. Dezavantajele erau de natură bugetară; spitalele aveau, în fiecare an, un deficit impresionant. Acest deficit necesita negocieri prelungite, uneori umilitoare, între conducerea şcolii de medicină şi a spitalului universitar, pe de o parte, şi, pe de altă parte, oamenii care ţineau (strâns) în mână baierele pungii, adică guvernatorul statului şi membrii corpului legislativ. În anii în care statul avea bani, lucrurile mergeau ca pe roate. În ceilalţi ani, salariile corpului didactic şi angajările erau îngheţate, se exercitau presiuni asupra noastră, pentru a creşte „productivitatea clinică“ (de exemplu, numărul de bolnavi pe oră în cabinetele de consultaţii), ba chiar se şi „împrumutau“ bani din granturile de cercetare, pentru acoperirea cheltuielilor curente. Una peste alta, moralul profesorilor era destul de scăzut şi mulţi dintre noi au părăsit aceste facultăţi-spitale publice, în favoarea universităţilor sau a spitalelor private, în care cele două entităţi sunt complet separate din punct de vedere administrativ şi financiar.
  Măsura în care cei ce predau astăzi în universităţile de medicină şi farmacie au cunoştinţele, talentul, timpul şi răbdarea pentru a conduce eficient şi responsabil maşinăria complexă a unui mare spital (sau mare număr de spitale) este necunoscută. În plus, în România, pericolul preluării oricărui spital public de către orice altă instituţie bugetară este de natură financiară. Spitalele publice din ţară pierd bani în fiecare zi şi nu există nicio soluţie pentru prevenirea acestui deficit. Un deficit care ar trebui absorbit de şcolile de medicină şi care le-ar reduce şi mai mult resursele disponibile acum, de bine de rău, pentru cercetare şi educaţie. Aşa că voi vota, în această chestiune, spunând la guerre, c’est une chose trop grave pour la confier a des militaires, citându-l pe Georges Clemenceau (1841–1927), politicianul care a condus Franţa până la victorie în 1918 şi a făcut posibilă unirea pământurilor majoritar locuite de români, prin Tratatul de la Versailles.
  Şi, dacă îi amintim dictonul în acest articol, o facem nu numai cu devoţiunea pentru un coleg (student strălucit la École de Médecine, la Paris), ci şi pentru că se aplică oricărei situaţii care cere luciditate, simţul echilibrului, demnitate, curaj şi – mai ales – aequanimitas, distanţa emoţională care permite exprimarea deplină a acestor calităţi.

 

 

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC