Ca şi
în Europa preindustrială, în America timpurie spitalele, mai mult nişte aşezăminte
de uşurare şi îngrijire empirică, s-au născut pe lângă biserici, sinagogi,
misiuni religioase şi comunităţi organizate pe principiul moralei biblice. Până
la începutul secolului XIX, bolile erau privite ca rezultate ale păcatelor, iar
vindecarea – dacă se petrecea – era mai mult aşteptată să vină prin rugăciuni,
farmece şi miracole decât prin tratamente. Explicaţia îmbolnăvirilor era iraţională,
terapiile – ilogice, dacă nu fanteziste. Personalul de îngrijire din spitale
era recrutat din profesiunea religioasă (monahi, călugăriţe) şi din voluntari.
Medicina
modernă a ridicat prestigiul medicilor, vechile spitale au început să
folosească personal educat profesional, doctori şi surori, alte spitale au apărut
– multe proprietatea unor doctori sau grupuri de doctori –, fiindcă practica
medicală a început să fie productivă şi caritatea să fie înlocuită de ideea
câştigului din îngrijirea şi tratarea bolnavilor.
La
începutul secolului XX, în Statele Unite predominau spitalele având ca
proprietari doctorii, dar ele au dispărut curând în cea mai mare parte, când a
apărut nevoia de investiţii din ce în ce mai mari. De atunci şi până în
prezent, spitalele americane sunt împărţite în trei categorii: spitale
guvernamentale, spitale non-profit şi spitalele particulare (for-profit). Ultimele sunt business-uri medicale, organizate pe
principiul sporirii capitalului investit şi sunt proprietatea unor indivizi,
corporaţii sau grupuri de acţionari. Profiturile ajung la proprietari, iar
aceste spitale sunt taxate de guvernul federal şi de cel al statului ca orice
altă afacere. Din punctul de vedere al autorităţilor financiare, spitalele for-profit nu se deosebesc cu nimic de
magazinele alimentare, hoteluri, fabrici sau companii de transport.
Când
lucrezi în sau vizitezi un spital guvernamental, cum sunt cele destinate
militarilor, veteranilor şi familiilor lor (reţeaua de policlinici şi spitale
Veterans Administration), remarci curând limitările care seamănă mult cu cele
ale spitalelor „de stat“ din Europa: încorsetare birocratică, veşnice limitări
bugetare, întârzieri în introducerea noului, scleroză şi inerţie în sistemul de
organizare şi conducere.
Istoria
a favorizat-o pe cea de-a treia categorie, cea a spitalelor „fără profit“. De
la începuturile lor, acestea au existat prin donaţii, consumate integral în
interiorul instituţiei. De aici, regimul lor confirmat legal, de organizaţie de
caritate, care – chiar dacă face profit – foloseşte câştigul exclusiv pentru
sprijinul acţiunii caritabile, fără ca vreun ban să ajungă în buzunarul cuiva.
Nu există un proprietar. Majoritatea spitalelor non-profit sunt conduse de un
comitet format din membri ai comunităţii, cetăţeni obişnuiţi, jurişti sau avocaţi,
businessmeni, profesori, politicieni, reprezentanţi ai doctorilor şi
administratorii (salariaţi) ai spitalelor. Funcţia de membru al acestor
comitete nu este retribuită şi rămâne pur onorifică.
După
un timp de funcţionare, sursa principală de venit a acestor spitale a devenit
propriul lor câştig, care a depăşit cu mult donaţiile. Folosind propriile
venituri, netaxate de stat, aceste spitale au crescut mai repede decât cele
particulare, au achiziţionat tehnologie de ultimă oră, au angajat şi educat
personal de calitate, şi-au extins spaţiile şi au susţinut competiţie de la
egal la egal cu companiile medicale cele mai puternice. În incinta lor au apărut
şi s-au dezvoltat universităţi de medicină, urmate de centre puternice de
cercetare. Multe dintre cele mai prestigioase centre medicale ale Statelor
Unite sunt şi au rămas „spitale fără profit“: Cleveland Clinic, Cedars-Sinai
Medical Center din Los Angeles, Stanford Hospital California, New York
Presbyterian Hospital, Montefiore Medical Center New York, Centrul Medical al
Universităţii California din Los Angeles, Vanderbilt University Meidcal Center
din Tennessee, Centrul de Oncologie MD Anderson din Houston Texas, Spitalul
Universităţii Duke din Carolina de Nord şi multe altele (Becker’s Hospital
Review 2013).
Din
totalul de 5.723 de spitale înregistrate în Statele Unite în anul 2014, 1.248
sunt guvernamentale, 11 sunt spitale ale altor instituţii (penitenciare,
colegii etc.), 1.068 sunt spitale particulare pe profit şi 2.894 sunt spitale
„fără profit“ (Asociaţia Spitalelor Americane – Studiu statistic 2014 –
www.aha.org). În realitate, termenul de „fără profit“ este incorect şi creează
confuzie. Instituţiile medicale din această categorie fac acelaşi profit, bazat
pe aceleaşi tarife şi tehnici de business ca şi spitalele particulare. Diferenţa
este că întregul profit, nemicşorat de nicio taxă, reintră în circuitul
financiar al instituţiei şi generează dezvoltare şi creştere. De aici
vitalitatea acestor spitale, plecate de la umile nuclee de ajutorare a bolnavilor
şi săracilor şi devenite centre de reputaţie internaţională în practica
medicinii, cercetarea ştiinţifică şi învăţământul medical de cel mai înalt
nivel.
Cineva
se poate întreba dacă un astfel de model de spital ar putea fi de ajutor în
România, mai ales după ce – în cadrul reformei sistemului
sanitar – la 1 aprilie
2011 au fost închise 67 de spitale urbane şi rurale, ca necorespunzătoare şi
ineficiente. Începutul poate aparţine unui grup de iniţiativă, care ar înscrie
viitorul spital ca organizaţie neguvernamentală fără profit, plasându-l astfel
în afara rigorilor fiscale. Apoi comunitatea însăşi (oraş, comună fără spital)
ar declanşa colecţii de donaţii mici de la locuitori şi donaţii substanţiale
de la businessuri, sponsori, instituţii. S-ar putea ca şi Comisarul
pentru sănătate al Uniunii Europene să fie interesat în lansarea unui program-pilot
de acest fel şi să-l susţină cu fonduri. Clădirea unui spital cu douăzeci
de paturi de adulţi, zece de copii, un serviciu de urgenţă, o sală de operaţie
şi una de naştere, o reanimare de patru paturi, un laborator şi un serviciu de
imagistică, plus mobilier, instrumentar şi tehnologia de investigaţie,
sterilizare şi informatică ar costa în Statele Unite circa 50–70 de milioane de
dolari. Probabil că în România s-ar putea face cu jumătate din bani sau mai puţin.
Odată gata, spitalul ar fi încadrat cu personal sanitar mediu şi
administrativ. Doctorii nu ar fi angajaţi, ci doar aleşi pentru a practica, ei
trimiţând notele de plată Casei de asigurări, asigurărilor particulare şi
pacienţilor. Din prima zi de funcţionare, spitalul ar genera venit, în loc să
fie dependent de bugetul unui minister central. Înainte de a taxa ideea ca o
utopie, ar fi bine ca cei care vor fi critici chiar de la început să se apropie
de istoria de mare succes din ultima sută de ani a spitalelor „fără profit“ din
SUA. De ce ar fi cu adevărat nevoie? De medici şi personal medical de calitate,
mai mult decât de orice. 
