Newsflash

Spiritul de echipă

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - aug. 24 2015
Spiritul de echipă
     Care este importanța medicinii de familie? În teorie, specialitatea aceasta are o importanță deosebită, iar medicul de familie are misiunea de a oferi sănătate, de a participa la prevenirea bolilor și promovarea sănătății în context familial și comunitar. El este cel care ferește pacienții să ajungă direct la spital, rezolvând direct și cât mai grabnic problemele în care are competență. În 1999, se discuta mult despre rolul său de gatekeeper, de a nu permite ca pacientul să ajungă să fie consultat în spital pentru probleme de sănătate ce pot fi rezolvate „în familie“. Pe scurt, medicul de familie este foarte important. Și atunci, el trebuie nu doar să fie pregătit corespunzător, ci și să fie sprijinit de stat și de societate pentru a își îndeplini rolul. Se întâmplă oare chiar așa?
     În cadrul misiunii sale, medicul de familie se va ocupa, fără doar și poate, și de familia noastră. El trebuie ferit de probleme și chestiuni administrative (pe cât posibil), pentru a se dedica activităților preventive, pentru a își îndeplini rolul de prim sfătuitor în domeniul sănătății al celor pe care îi are în grijă, pentru a avea mintea limpede și capacitatea de a alege de fiecare dată varianta cea mai potrivită – diagnostic și tratament la domiciliu, colaborare cu un coleg dintr-o altă unitate sanitară în ambulatoriu sau referire către colegii clinicieni din spital. O dovadă de colegialitate și nu doar gânduri bune ar trebui să vină din partea organizatorilor din domeniul sanitar, din partea autorităților sanitare: dacă ne dorim ca medicul de familie să își poată îndeplini rolul, atunci trebuie nu doar să îi permitem să învețe foarte bine pe parcursul pregătirii de specialitate, ci și să aibă cât mai puține „scripte“ de completat, cât mai puține cozi de înfruntat pentru a depune documentele în baza cărora este plătit, să dețină cititoare de carduri de sănătate funcționale 100% (deși probabil că nu acestea sunt disfuncționale, ci serverele, iar sistemele electronice de sprijin sunt subdimensionate) și câte și mai câte.
     Cunoaștem cu toții contextul dorit. Hai să vedem și care sunt, uneori, realitățile. Iată comentariile primite de la un tânăr coleg ce va deveni specialist în acest domeniu: „Din fericire pentru mine, când uit, mai ales când îmi propun să uit, chiar nu îmi mai aduc aminte“. Cu toate acestea, dintr-unul din stagiile de pregătire în spital și-a adus aminte de starea tensionată între colegi cu poziții administrativo-medicale diferite, stare pe care nu o remarcase în calitate de student (a avut posibilitatea să facă această comparație, la distanță de câțiva ani). Având o mare deschidere înspre colegialitate pe tot parcursul studenției a primit cu și mai mare surprindere „loviturile“ care demonstrau lipsa colegialității în perioada de pregătire ca rezident. O stare de spirit câștigată în facultate a început să primească lovituri succesive ulterior. Încercând să lucreze alături de colegii mai mari, să învețe de la ei, a remarcat că – uneori – așa ceva nu se poate. De ce? Din cauza uitării misiunii, a datoriei ca în fața pacientului să lăsăm deoparte orice alt gând și ca puterea și cunoștințele noastre să fie dedicate celui aflat în suferință. Din cauza uitării noțiunii de colegialitate.
     Cum vor reacționa oare alți tineri colegi atunci când se întâlnesc cu astfel de situații? Cum vor reuși să le depășească? Și care va fi modul în care vor acționa în viitor, pe parcursul carierei de medic? Oare toți vor izbândi și se vor menține buni colegi?
     În mesajul pe care mi l-a trimis, tânărul coleg mi-a spus în continuare: „Dar să vă dau un exemplu de lipsă de colegialitate foarte recent. De azi“. Este o istorisire dintr-un alt stagiu din timpul pregătirii de specialitate. Nu sună deloc bine că, în cadrul programului obișnuit, din momentul prezentării la spital și până spre orele amiezii, un coleg este lăsat cam deoparte, nu este implicat în activități ale secției și își aduce de acasă cărți și reviste medicale pe care să le citească în timpul unui stagiu practic. Este adevărat că, de multe ori, în anumite secții de specialitate, atenția este acordată rezidenților din acea specialitate și nu medicilor de familie. Însă dedicația pentru pregătirea viitorului medic de familie trebuie să fie ridicată: nu cumva s-ar putea ocupa chiar de cineva din familia noastră?
     Cu o altă ocazie, încercând să păstreze spiritul de echipă și bunăvoința datorate unor colegi mai mari, la solicitarea unui medic din „altă secție“, a fost de acord să prezinte un caz și să arate evoluția după internarea în spital colegului respectiv. Nu i s-a părut nimic deosebit și nici o încălcare a unor reguli, mai ales că pacientul în discuție fusese internat chiar de acel medic, în gardă. Mai mult decât atât, i s-a părut lăudabilă preocuparea și un exemplu bun, de urmat – oare nu este potrivit ca un medic să încerce să vadă evoluția pacienților pe care i-a consultat? Surpriza a fost maximă. Medicul șef de secție a venit la vizită. Cu o bunăvoință demnă de o cauză mai bună, secretara i-a povestit cum rezidentul „a îndrăznit să prezinte cazul unui medic fără să ceară aprobare“. A urmat vizita în saloane, unde rezidentul a fost certat de față cu toți ceilalți (medici, asistente, pacienți) pentru că și-a permis să prezinte foaia de observație la solicitarea unui alt coleg...
     În acest context, medicul rezident mi-a scris unele dintre gândurile pe care le-a avut, întrebându-se – tare necăjit și cu amară uimire, analizând modul necolegial în care cei mari procedează atât între ei cât și în colaborarea cu tinerii pe care au datoria să îi învețe nu doar elementele clinice ci și comportamentul medical, uman, colegial – „De ce trebuie să «cadă» rezidentul la mijloc? Chiar așa de ușor uită un medic senior cum a fost atunci când a fost și el un tânăr rezident?“. Apoi a completat istorisind că a mai avut parte de situații asemănătoare pe parcursul acelui stagiu, dar și în alte stagii de pregătire, și, în aceste condiții, a continuat să încerce să își dezvolte abilitățile medicale cu laptopul în mână, citind și rezolvând cazuri prezentate pe Medscape, NEJM sau BMJ Learning (așa cum a învățat și a primit îndemnul să facă încă din anul II de facultate).
     Îmi sfătuiesc studenții să abordeze un mod de pregătire care să includă noțiunile primite la cursuri și lucrările practice, utilizând în completare mijloace alternative, resurse online, în mod constructiv, să dezlege cazuri prezentate în reviste medicale de încredere, să discute între ei tot ceea ce citesc și este de interes medical, să se sprijine unii pe alții și să considere competiția într-un mod sportiv (fairplay) și numai în sensul dezvoltării medicale și umane. Însă toate acestea trebuie să vină în completare, nu ca o alternativă la procesul de învățământ.
     Medicul învață în tot cursul vieții sale. Ceea ce însă se pare că nu este învățat – în ciuda importanței – este cum să fie un bun coleg. Nu am să mă opresc din a repeta că medicina nu se poate practica în afara echipei. Medicina este o misiune și trebuie să vină în baza unei vocații. În cadrul acestei misiuni, spiritul de echipă și colegialitatea sunt esențiale.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe