Care
este importanța medicinii de familie? În teorie, specialitatea aceasta are o
importanță deosebită, iar medicul de familie are misiunea de a oferi sănătate,
de a participa la prevenirea bolilor și promovarea sănătății în context
familial și comunitar. El este cel care ferește pacienții să ajungă direct la
spital, rezolvând direct și cât mai grabnic problemele în care are competență.
În 1999, se discuta mult despre rolul său de gatekeeper, de a nu permite
ca pacientul să ajungă să fie consultat în spital pentru probleme de sănătate
ce pot fi rezolvate „în familie“. Pe scurt, medicul de familie este foarte
important. Și atunci, el trebuie nu doar să fie pregătit corespunzător, ci și
să fie sprijinit de stat și de societate pentru a își îndeplini rolul. Se
întâmplă oare chiar așa?
În
cadrul misiunii sale, medicul de familie se va ocupa, fără doar și poate, și de
familia noastră. El trebuie ferit de probleme și chestiuni administrative (pe
cât posibil), pentru a se dedica activităților preventive, pentru a își
îndeplini rolul de prim sfătuitor în domeniul sănătății al celor pe care îi are
în grijă, pentru a avea mintea limpede și capacitatea de a alege de fiecare
dată varianta cea mai potrivită – diagnostic și tratament la domiciliu,
colaborare cu un coleg dintr-o altă unitate sanitară în ambulatoriu sau
referire către colegii clinicieni din spital. O dovadă de colegialitate și nu
doar gânduri bune ar trebui să vină din partea organizatorilor din domeniul
sanitar, din partea autorităților sanitare: dacă ne dorim ca medicul de familie
să își poată îndeplini rolul, atunci trebuie nu doar să îi permitem să învețe
foarte bine pe parcursul pregătirii de specialitate, ci și să aibă cât mai
puține „scripte“ de completat, cât mai puține cozi de înfruntat pentru a depune
documentele în baza cărora este plătit, să dețină cititoare de carduri de
sănătate funcționale 100% (deși probabil că nu acestea sunt disfuncționale, ci
serverele, iar sistemele electronice de sprijin sunt subdimensionate) și câte
și mai câte.
Cunoaștem
cu toții contextul dorit. Hai să vedem și care sunt, uneori, realitățile. Iată
comentariile primite de la un tânăr coleg ce va deveni specialist în acest
domeniu: „Din fericire pentru mine, când uit, mai ales când îmi propun să uit,
chiar nu îmi mai aduc aminte“. Cu toate acestea, dintr-unul din stagiile de
pregătire în spital și-a adus aminte de starea tensionată între colegi cu
poziții administrativo-medicale diferite, stare pe care nu o remarcase în
calitate de student (a avut posibilitatea să facă această comparație, la
distanță de câțiva ani). Având o mare deschidere înspre colegialitate pe tot
parcursul studenției a primit cu și mai mare surprindere „loviturile“ care
demonstrau lipsa colegialității în perioada de pregătire ca rezident. O stare
de spirit câștigată în facultate a început să primească lovituri succesive
ulterior. Încercând să lucreze alături de colegii mai mari, să învețe de la ei,
a remarcat că – uneori – așa ceva nu se poate. De ce? Din cauza uitării
misiunii, a datoriei ca în fața pacientului să lăsăm deoparte orice alt gând și
ca puterea și cunoștințele noastre să fie dedicate celui aflat în suferință.
Din cauza uitării noțiunii de colegialitate.
Cum
vor reacționa oare alți tineri colegi atunci când se întâlnesc cu astfel de
situații? Cum vor reuși să le depășească? Și care va fi modul în care vor
acționa în viitor, pe parcursul carierei de medic? Oare toți vor izbândi și se
vor menține buni colegi?
În
mesajul pe care mi l-a trimis, tânărul coleg mi-a spus în continuare: „Dar să
vă dau un exemplu de lipsă de colegialitate foarte recent. De azi“. Este o
istorisire dintr-un alt stagiu din timpul pregătirii de specialitate. Nu sună
deloc bine că, în cadrul programului obișnuit, din momentul prezentării la
spital și până spre orele amiezii, un coleg este lăsat cam deoparte, nu este
implicat în activități ale secției și își aduce de acasă cărți și reviste
medicale pe care să le citească în timpul unui stagiu practic. Este adevărat că,
de multe ori, în anumite secții de specialitate, atenția este acordată
rezidenților din acea specialitate și nu medicilor de familie. Însă dedicația
pentru pregătirea viitorului medic de familie trebuie să fie ridicată: nu cumva
s-ar putea ocupa chiar de cineva din familia noastră?
Cu
o altă ocazie, încercând să păstreze spiritul de echipă și bunăvoința datorate
unor colegi mai mari, la solicitarea unui medic din „altă secție“, a fost de
acord să prezinte un caz și să arate evoluția după internarea în spital
colegului respectiv. Nu i s-a părut nimic deosebit și nici o încălcare a unor
reguli, mai ales că pacientul în discuție fusese internat chiar de acel medic,
în gardă. Mai mult decât atât, i s-a părut lăudabilă preocuparea și un exemplu
bun, de urmat – oare nu este potrivit ca un medic să încerce să vadă evoluția
pacienților pe care i-a consultat? Surpriza a fost maximă. Medicul șef de
secție a venit la vizită. Cu o bunăvoință demnă de o cauză mai bună, secretara
i-a povestit cum rezidentul „a îndrăznit să prezinte cazul unui medic fără să
ceară aprobare“. A urmat vizita în saloane, unde rezidentul a fost certat de
față cu toți ceilalți (medici, asistente, pacienți) pentru că și-a permis să
prezinte foaia de observație la solicitarea unui alt coleg...
În acest
context, medicul rezident mi-a scris unele dintre gândurile pe care le-a avut,
întrebându-se – tare necăjit și cu amară uimire, analizând modul necolegial în
care cei mari procedează atât între ei cât și în colaborarea cu tinerii pe care
au datoria să îi învețe nu doar elementele clinice ci și comportamentul
medical, uman, colegial – „De ce trebuie să «cadă» rezidentul la mijloc? Chiar
așa de ușor uită un medic senior cum a fost atunci când a fost și el un tânăr
rezident?“. Apoi a completat istorisind că a mai avut parte de situații
asemănătoare pe parcursul acelui stagiu, dar și în alte stagii de pregătire,
și, în aceste condiții, a continuat să încerce să își dezvolte abilitățile
medicale cu laptopul în mână, citind și rezolvând cazuri prezentate pe Medscape,
NEJM sau BMJ Learning (așa cum a învățat și a primit îndemnul să facă încă din
anul II de facultate).
Îmi
sfătuiesc studenții să abordeze un mod de pregătire care să includă noțiunile
primite la cursuri și lucrările practice, utilizând în completare mijloace
alternative, resurse online, în mod constructiv, să dezlege cazuri prezentate
în reviste medicale de încredere, să discute între ei tot ceea ce citesc și
este de interes medical, să se sprijine unii pe alții și să considere
competiția într-un mod sportiv (fairplay) și numai în sensul dezvoltării
medicale și umane. Însă toate acestea trebuie să vină în completare, nu ca o
alternativă la procesul de învățământ.
Medicul
învață în tot cursul vieții sale. Ceea ce însă se pare că nu este învățat – în
ciuda importanței – este cum să fie un bun coleg. Nu am să mă opresc din a
repeta că medicina nu se poate practica în afara echipei. Medicina este o
misiune și trebuie să vină în baza unei vocații. În cadrul acestei misiuni,
spiritul de echipă și colegialitatea sunt esențiale.