Cele
două citate alăturate, puse cap la cap, conduc cititorul spre aceeaşi
concluzie, foarte apropiată de unul din principiile medicinii holistice, care
vede individul ca o unitate a corpului, spiritului şi sistemelor în mijlocul cărora
el trăieşte. Într-o perioadă în care numărul specialităţilor medicale
recunoscute legislativ creşte aproape de la o zi la alta, fraza preluată din
scrierile celebrului internist canadian William Osler pare desuetă. Când noţiunile
şi datele se dublează odată la câţiva ani, când specialistul duce o luptă
cotidiană pentru a parcurge imensa cantitate de noi date din domeniul său, când
numărul revistelor de specialitate creşte continuu, ideea că un singur medic
poate face faţă oricărui pacient şi-i poate oferi o soluţie terapeutică corectă
devine de-a dreptul periculoasă. Cu toate acestea, citatul lui Osler rămâne
valabil dacă interpretarea lui ia în considerare ceea ce se petrece în
profesia noastră. Da, specialistul de azi se axează pe un organ sau chiar pe o
maladie (vezi diabetologul, reumatologul sau oncologul). Da, medicina de azi
pretinde cunoştinţe şi experienţă la un nivel care să permită exprimarea unei
opinii bazate pe fapte dovedite. Dar, în acelaşi timp, medicul este întâi
medic, doar apoi specialist. Studiul medicinii are ca rezultat obţinerea unei
viziuni generale asupra corpului omenesc şi fiziologiei sale, iar specializarea
devine posibilă doar dacă această bază e suficient de largă şi puternică.
Specialitatea
pe care mi-am ales-o în urmă cu mai bine de jumătate de secol se pretează
perfect la o asemenea discuţie. În aparenţă, anestezia e o specialitate cu
orizonturi restrânse, posedând un număr relativ limitat de tehnici şi o bază teoretică
relativ redusă. Cu toate acestea, anestezistul trebuie să aibă largi cunoştinţe
de fiziologie, anatomie, farmacologie, fizică, chimie, dar şi noţiuni legate de
funcţia fiecărui organ. În plus, lui i se cere să posede cunoştinţele necesare
în domeniul medicinii operatorii, care de fapt cuprinde intervenţiile
chirurgicale pe absolut toate organele corpului omenesc. Iar terapia intensivă
nu poate accepta un practician care nu a acumulat noţiunile necesare legate de
o multitudine de boli şi stări patologice afectând toate organele vitale.
Exemplele
sunt nelimitate. Chirurgii au noţiunile de bază privind echilibrul
hidroelectrolitic, iar dermatologii cunosc îndeaproape sindromul septic.
Psihiatrii folosesc vaste cunoştinţe medicale pentru a putea discerne între un
simptom organic şi unul aparţinând unei maladii psihice. Poate fi deci
contracarată cu uşurinţă celebra anecdotă după care specialistul e acel medic
care ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin, până în momentul
când va şti totul despre nimic.
Atitudinea
multidisciplinară în medicina modernă vine doar să întregească concepţia după
care fiecare specialitate medicală cuprinde largi noţiuni de patologie, dar
nevoia de aprofundare cere aportul altor specialişti, din alte domenii.
Consultul unui coleg dintr-o altă specialitate nu denotă abandonarea
pacientului, ci dovedeşte nevoia de a cere şi a primi opinia unui confrate
exersat într-un domeniu în care cunoştinţele tale nu sunt suficiente pentru
elaborarea unui verdict final.
În aparenţă, cele de mai sus par a contrazice
ideea lui Hollister (medic american şi cunoscut propovăduitor religios) despre
supremaţia medicului de familie în faţa specialistului într-un domeniu
restrâns. Oare medicul de familie e singurul care păstrează capacitatea de a înţelege
suferinţa pacientului în totalitatea ei? Şi cum se explică faptul că medicul de
familie de azi e şi el, de fapt, un specialist, posesorul unei diplome obţinute
după o perioadă de rezidenţiat, care îl deosebeşte de medicul de medicină
generală, aşa-numitul general
practitioner în lumea anglo-saxonă?
Medicul de familie se află în prezent în faţa
necesităţii de a se depărta de ceea ce numeam pe vremuri „agent de circulaţie“,
adică acel medic a cărui datorie e să stabilească spre ce confrate va fi trimis
pacientul pentru diagnostic, tratament şi vindecare. Medicul de familie nu
reprezintă însă doar prima staţie în drumul pacientului spre vindecare: în
multe cazuri, tratamentul se efectuează până la capăt în cabinetul său.
Acest nou/vechi aspect al medicinii de
familie are avantaje de necontestat atunci când e comparat cu felul în care
bolnavul e tratat de un specialist într-un domeniu restrâns. Medicul de familie
vede periodic pacientul, cunoaşte îndeaproape antecedentele acestuia, are
posibilitatea să urmărească evoluţia bolii în timp, dar, mai ales, este cel
mai apropiat de ideea atitudinii holistice faţă de suferinţa pacientului. Relaţia
în timp dintre medic şi pacientul aflat în îngrijirea sa stă la baza încrederii
pe care o are bolnavul în cel care-l tratează, încredere fără de care nu poate
exista vindecare.
Adaug o notă finală, foarte personală, cu menirea
de a întări cele de mai sus. Părintele meu a fost medic de familie, deşi a avut
diplomă de specialist în medicină internă. A îngrijit sute (dacă nu mii) de
pacienţi, de-a lungul unei cariere de 40 de ani, de care l-a despărţit doar
decesul său prematur. Se povesteşte că în anul de după moartea sa l-ar fi
urmat pe drumul fără de întoarcere cinci pacienţi ai săi, bolnavi cronici,
aflaţi în îngrijirea lui timp de ani de zile şi care (se pare) nu şi-au găsit
remediul în alt cabinet, al unui nou medic de familie.
„De fapt medicina nu are specialităţi,
întrucât, ca să poată înţelege ce se ascunde în spatele celor mai multe
maladii, medicul e obligat să cunoască manifestările bolii în mai multe
organe.“ (William Osler, 1894)
„Specialităţile medicale sunt o necesitate şi
ele fac parte din meseria noastră, dar, pentru nevoile şi activitatea de toate
zilele, cel care posedă ultimul cuvânt e medicul de familie. El poate va dispărea
într-o bună zi, dar va reapărea şi va rămâne parte integrantă din procesul de
vindecare.“ (John Hamilcar
Hollister, 1908)
|