Reluând tradiţia întrunirilor comune cu
Academia de Medicină din Franţa, conducerea Academiei de Ştiinţe Medicale a
organizat, la începutul acestei luni, la Palatul Parlamentului, o şedinţă care
a avut ca temă rolul academiilor în Europa.
Reuniunea a fost deschisă de prof. dr. Raymond Ardaillou, secretarul
perpetuu al Academiei Naţionale de Medicină, care a amintit de legăturile
istorice ale României cu înaltul for de consacrare francez, din care au făcut
parte nu mai puţin de 26 de personalităţi de origine română. Tradiţia este
continuată şi în contemporaneitate, prin prezenţa în Academia Franceză de
Chirurgie a unor specialişti români, profesorul francez dând exemplul preşedintelui
AŞM, prof. dr. Irinel Popescu.
Reperele culturale pe care România şi Franţa
le au în comun – Eugène Ionesco, Emil Cioran sau George Enescu – au introdus
excursul realizat de prof. dr. Jacques
Battin în istoria Academiei Naţionale de Medicină. Academia Regală de
Medicină a luat naştere în 1820, printr-o ordonanţă semnată de regele Ludovic
al XVIII-lea, care aducea laolaltă Academia Regală de Chirurgie, Societatea
Regală de Medicină şi Societatea Facultăţii de Medicină. De reţinut este însă
ce prevedea ordonanţa regală: „Această academie va fi special înfiinţată pentru
a răspunde cererilor guvernului despre tot ce interesează sănătatea publică, în
principal despre epidemii, despre bolile specifice unor teritorii, epizootii,
diferitele cazuri de medicină legală, propagarea vaccinurilor, examinarea
noilor remedii şi a remediilor secrete, deopotrivă interne şi externe, apele
minerale etc. Între altele, Academia va avea sarcina de a continua activitatea
Societăţii regale de medicină şi a Academiei regale de chirurgie: se va ocupa
de toate domeniile de studiu şi cercetare care pot contribui la progresul
diferitelor ramuri ale artei vindecării“. Academia regală de medicină avea să
devină imperială, între 1851 şi 1870, pentru a căpăta denumirea de Academie naţională
la 1 martie 1947. Academia regală de chirurgie a fost creată de Ludovic al
XV-lea, în 1731, dar a fost desfiinţată de Revoluţia franceză. În 1843 (după
crearea Academiei regale de medicină), un grup de chirurgi decid să reînfiinţeze
vechea academie, dar sub numele de Societatea naţională de chirurgie, care
devine Academia de chirurgie în 1935.
Despre misiunea actuală a Academiei naţionale
de medicină a vorbit prof. dr. André
Parodi, fost preşedinte al înaltului for francez (2012). Pornind de la Global Burden of Disease – studiu de
referinţă publicat în Lancet la
finele anului trecut, despre care şi săptămânalul nostru a scris pe larg în
decembrie 2012, preşedintele Academiei naţionale de medicină a explicat în ce
fel s-a schimbat contextul social, politic, economic, tehnologic, sanitar şi
cum s-a adaptat Academia la noile realităţi – la distanţă de două secole de la
înfiinţare. Noile misiuni ale forului francez vizează în special sănătatea
publică şi progresul ştiinţelor medicale: exprimarea rapidă a unor puncte de
vedere, pe domeniile sale de competenţă, în beneficiul profesiei medicale;
participarea la evoluţia politicilor de sănătate; lupta împotriva dezinformării
publicului; contribuţia directă la difuzia progresului în materie de sănătate;
contribuţia directă la progresul medicinii, prin acordarea de premii şi burse;
păstrarea documentelor istorice privind evoluţia medicinii şi punerea lor la
dispoziţia cercetătorilor.
Istoria Academiei de Ştiinţe Medicale a
fost prezentată de conf. dr. Octavian
Buda, titularul disciplinei istoria medicinii de la UMF „Carol Davila“ Bucureşti.
Forul român avea să ia fiinţă în 1935, graţie eforturilor depuse de profesorul
Daniel Danielopolu. Legea publicată la 17 aprilie stabilea şi cele două
obiective fundamentale ale noii academii: de a contribui la progresul cercetării
ştiinţifice în domeniile medicinii umane, medicinii veterinare, farmaciei şi ştiinţelor
biologice şi fizico-chimice, în raportul acestora cu medicina; de a studia şi
dezbate directivele ştiinţifice ale organizării sanitare, ale asistenţei
sociale, ale asigurărilor sociale, ale învăţământului medical uman şi veterinar
şi farmaceutic, exprimând guvernului opinii pe toate aceste subiecte. Academia
nu avea să reziste multă vreme, fiind desfiinţată în 1948, odată cu desfiinţarea
Academiei Române şi înfiinţarea Academiei R.P.R., din care au fost epurate
toate personalităţile neraliate la valorile Moscovei şi ale comuniştilor din
Republica Populară Romînă. Istoria avea să fie revizuită abia două decenii mai
târziu, când, la 21 iunie 1969, se înfiinţa Academia de Ştiinţe Medicale.
Rolul din prezent al Academiei de Ştiinţe
Medicale a făcut obiectul alocuţiunii susţinute de prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele AŞM. Chiar dacă rolurile
celor două instituţii sunt principial asemănătoare, rolul AŞM rămâne în stadiul
de deziderat, în vreme ce Academia naţională de medicină chiar îndeplineşte
rolurile asumate prin lege. Academia de Ştiinţe Medicale funcţionează în
prezent în baza Legii nr. 264 din 16 iunie 2004 şi unul dintre rolurile
importante pe care forul român ar trebui să le joace este acela privind
cercetarea ştiinţifică medicală, din calitatea de coordonator naţional. Aici
există, de altfel, o mare diferenţă faţă de Franţa, unde cercetarea este în
responsabilitatea INSERM. Nu în ultimul rând, Academia de medicină trebuie văzută
şi ca for de consacrare, prin recrutarea celor mai merituoşi membri ai comunităţii
medicale, în felul acesta fiind facilitată şi atingerea obiectivelor privind
rolul consultativ al AŞM la elaborarea politicilor şi strategiilor de sănătate.
Prezentând apoi lista membrilor de onoare aleşi de forul român în ultimii doi
ani, printre care se regăseşte şi preşedintele Academiei naţionale de medicină
(2012), profesorul Parodi, preşedintele AŞM a făcut trecerea către următorul
moment, cel de decernare a titlului de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe
Medicale profesorilor Raymond Ardaillou, secretarul perpetuu, şi Yves Logeais,
vicepreşedintele Academiei naţionale de medicină.
Şedinţa s-a încheiat cu decernarea Medaliei
Academiei naţionale de medicină profesorilor Irinel Popescu, preşedintele, şi
Mircea Ifrim, secretarul Academiei de Ştiinţe Medicale.
Membri corespondenţi sau asociaţi români în
Academia naţională de medicină (1897–2007)
Medicină: Daniel Danielopolu
(1934), Basile Theodoresco (1957), Ion S. Pavel (1976), Ştefan Milcu (1979),
Franz Halberg (1990).
Chirurgie: Anastase Demosthene
(1897), Thomas Jonnesco (1909), Constantin Angelesco (1935), Theodore Burghele
(1963), Eugen Aburel (1968), Panait Sîrbu (1976), Henry Haimovici (1986).
Anatomie-Fiziologie: Nikolai Kalendero
(1890), Victor Babes (1892), Mihail Petrini-Galatz (1898), Georg-Jean Stoicesco
(1900), Gheorghe Marinesco (1911).
Ştiinţe
biologice:
Constantin Istrati (1901), Constantin Levaditi (1928), Johan Cantacuzene
(1929), Emil Racovitza (1945), Georges Marinesco (1977), Herbert
Tuchmann-Duplessis (1978), Liane Deligdisch-Schor (2007).
Farmacie: Radu Vladesco
(1946).
Ştiinţe
veterinare:
Octavian Vladutiu (1966).
(după R.
Ardaillou; grafia numelor îi aparţine autorului)