În propunerea legislativă privind
pachetul de bază, ministrul liberal al sănătăţii vine cu mai multe noutăţi
surprinzătoare. Esenţiale par a fi însă două: adresabilitatea universală, fără
a mai face distincţie între asiguraţi şi neasiguraţi, şi absenţa, cel puţin
deocamdată, a unei liste negative, de servicii excluse din pachetul zis „de bază“.
Principial vorbind, se asigură servicii „fiecăruia după necesităţi“, dar
cotizează „fiecare după munca sa“. Ar trebui să ne îngrijoreze faptul că
principiul acesta a fost enunţat cândva de Marx, în legătură cu societatea
comunistă? (Dr. A. M.)
Nu ştiu nimic despre lecturile lui Eugen
Nicolăescu, dar pot avansa ipoteza că nu este marxist, în sensul cunoaşterii şi
înţelegerii operei filosofului german. Nici nu ar fi de mirare, în măsura în
care marxismul este nomina odiosa într-o
ţară în care mai toţi cei cu megafoane proclamă, cu mai multă ardoare decât
convingere, ruptura de comunism, dar în care un segment important al societăţii
crede că se trăia mai bine sub Ceauşescu. O discordanţă fundamentală, care
explică tentaţia pentru conducători autoritari şi populişti şi indiferenţa la
pericolul stagnării.
Oricum, este bine să ne reamintim că fraza
la care vă referiţi îi aparţine lui Louis Blanc, nu lui Marx. Tutorele copiilor unor industriaşi din
Arras, Blanc a examinat relaţia dintre valoarea muncii şi condiţiile de viaţă
ale muncitorilor din fabrica familiei şi a formulat speranţa, în eseul Organisation du travail, publicat în
1839, că, într-o lume mai bună, „De
chacun selon ses moyens, à chacun selon ses besoins“. Expresia se voia o
modificarea a concepţiei contelui de Saint-Simon, numit pe drept „le dernier des gentilhommes et le premier
des socialistes“, care spusese, influenţat de Diderot, „À chacun selon ses capacités, à chaque capacité selon ses œuvres“.
Blanc şi-a popularizat formula în timpul Revoluţiei din 1848, când a jucat un
rol decisiv în forţarea abdicării regelui Louis-Phillipe şi a condus (împreună
cu Lamartine şi Ledru-Rollin) guvernul provizoriu.
Marx a reluat fraza lui Blanc în Critica Programului de la Gotha, o lungă
scrisoare trimisă în 1875 organizatorilor congresului socialiştilor germani,
publicată numai postum, în 1890. Ca orice incursiune în filosofie, expresia
poate fi înţeleasă numai în contextul în care fost spusă: „În faza superioară a
societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a
indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, odată cu ea, opoziţia dintre munca
intelectuală şi munca fizică; când munca va înceta să mai fie numai un mijloc
de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală, (…) abia atunci
limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi
societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi,
fiecăruia după nevoi!“.
Observaţi că Marx se referă la o „fază
superioară a societăţii comuniste“, când producţia de bunuri materiale şi
intelectuale va atinge abundenţa. Până atunci, adică în perioada de tranziţie
dintre capitalism şi comunism, relaţiile sociale vor fi conduse potrivit
dreptului burghez, un lucru pe care Marx îl considera normal: „Dar un individ
poate fi superior altuia din punct de vedere fizic sau intelectual; el va
efectua, deci, în aceeaşi cantitate de timp mai multă cantitate de muncă sau va
putea munci un timp mai îndelungat. (…) Acest drept (…) recunoaşte însă, în mod
tacit, ca privilegii fireşti, dotarea individuală inegală şi, deci, capacitatea
de muncă inegală a muncitorilor. El este
deci, prin conţinutul său, un drept al inegalităţii, ca orice drept“
(sublinierea îi aparţine lui Marx).
Orice s-ar spune, România nu este în niciun
fel de fază superioară a niciuneia dintre formele cunoscute sau propuse de
organizare socială. Un optimist ar putea spune (cu multe rezerve) că ţara se
află în perioada de tranziţie dintre comunism şi capitalism. Aşa că
restructurarea intervenţiei unui stat fără resurse, ineficient şi corupt, în asigurarea
sănătăţii populaţiei, nu va face decât să legifereze, din nou, dreptul la
inegalitate. Ca întotdeauna, cei mai mulţi vor primi puţin; cei cu stare îşi
vor cumpăra ce au nevoie, acasă sau mai degrabă dincolo de graniţă. Un foc
modest, care produce mult fum, dar nicio lumină, şi care se va stinge repede.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne
în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
