Relația
dintre medic și pacient este una socială cu rădăcini adânci în societate.
Medicul ia asupra sa responsabilitatea unuia dintre cele mai mari bunuri ale
omului, sănătatea. În acest fel, se presupune că medicul particularizează actul
medical în funcție de pacientul pe care îl are în fața sa. Acest mod de lucru
este în continuare susținut și prin mentalitatea pacienților români, care
doresc o relație personală cu medicul. Școala românească de medicină este o
școală cu tradiție, una dintre primele școli moderne de medicină din Europa,
care a contribuit la dezvoltarea medicinii moderne și a susținut o imagine bună
a medicului în mentalul societății românești.
Medicina
modernă s-a dezvoltat însă în ultimele decenii, în cadrul unor rețele profesionale,
unde specialiștii au putut să progreseze împreună, pe baza unor date statistice
pertinente. Acest lucru a dus la eliminarea „oficială” a experienței personale
și înlocuirea ei cu „medicina bazată pe dovezi”. Avem în prezent numeroase
presiuni de eficientizare a serviciilor medicale, demersuri normale și
justificate în special din partea serviciilor de asigurări de sănătate, dar
care impun în același timp introducerea unor protocoale terapeutice, pe baza
cărora se pot urmări procedural mult mai ușor serviciile medicale oferite. În
acest mod, sistemul operează mult mai ușor, poate evalua mai bine necesitățile,
dar se adresează mai degrabă unor boli, și mai puțin pacienților.
Să
nu uităm însă faptul că în spatele acestor servicii medicale stau niște „acte
medicale” efectuate de medici, care au pacientul în față și de multe ori este
dificil să-l încadrezi în niște canoane ale protocoalelor terapeutice. Această
dificultate conduce în prezent la dezvoltarea a ceea ce se numește „medicina
personalizată”, o necesitate care a apărut în urma utilizării sistemului de
protocoale terapeutice și care încearcă să împace lipsa particularizării
terapiei la pacienți cu profiluri specifice, diferite față de modelul
majoritar. Aceste deziderate au impus o dezvoltare a tehnicilor de diagnostic
de înaltă performanță, care să permită stratificarea prognostică, deseori
complexă, a pacienților și, în același timp, o acumulare de date cât mai
complexe și variate, compatibile cu toate profilurile de pacienți.
Inovația
este în continuare susținută dar, în cadrul unor demersuri organizate,
cercetarea medicală este pusă în prim-plan și se acceptă faptul că abordarea
terapeutică este modulată pe baza unor criterii stabilite prin consensuri sau
ghiduri profesionale. Într-un sistem medical care nu are toate aceste resurse
de cercetare medicală organizate, rămâne primordial sistemul protocoalelor
terapeutice și, implicit, riscul medicinii defensive. Este și situația
sistemului medical românesc, care se confruntă și cu o presiune mediatică tot
mai susținută, care scade credibilitatea competenței profesionale atât în
interiorul, cât și în afara rigorilor sistemului medical.
Promovarea
informațiilor medicale de către neprofesioniști induce false prejudecăți, care
fac ca pacienții să se adreseze târziu medicului și crește astfel rata de eșec
terapeutic. Coercizarea în urma „transparentizării” anumitor probleme care apar
în desfășurarea actelor medicale, prezente de altfel și în sisteme medicale
performante, induce și reacția de protecție prin neraportarea problemelor în
cadrul sistemului, mărind astfel neîncrederea în sistemul medical.
Realitatea
practicii medicale românești dă însă o speranță de continuare a performanței în
ciuda problemelor existente și aduce în față competența și resursele medicului
român, format de școala românească de medicină. Discutam nu de mult, în cadrul
unui grup de lucru terapeutic, cazul unui pacient cu o formă agresivă de boală,
cu un prognostic rezervat oriunde în lume, tratată în colaborare cu o echipă medicală
din Franța. La un moment dat, se părea că boala a învins, limfomul recăzuse,
era rezistent la tratament și nu mai oferea timp pentru efectuarea unui
transplant de celule stem. Opinia experților, centru de referință european care
avea reguli clare de admitere în transplant, era că bolnavul nu era eligibil
pentru această procedură și au propus tratament paliativ. Medicii români au
optat pentru speranță și au încercat condiționarea și imediat transplantul,
desfășurat cu complicații ce au impus inclusiv intervenția operatorie în
perioada de aplazie. Pacientul a supraviețuit, iar după perioada critică s-a
obținut într-adevăr un răspuns terapeutic nesperat. Este unul dintre exemplele
în care se vede faptul că sistemul are toată capacitatea de a face ca speranța
să învingă, și că abordarea curajoasă „personalizată” a terapiei, experimentală
ar numi-o unii, în afara evidenței statistice, poate să aducă un rezultat
pozitiv actului medical adresat pacientului.
Medicul
nu este funcționar public și trebuie să își păstreze statutul susținut și de
codul deontologic al profesiei medicale și, în ciuda restricțiilor
administrative, să aibă libertatea opiniei medicale față de pacient, cerință a
relației medic–pacient.
