Am căutat
detalii cu privire la circumstanțele ultimilor ani de viață ai luiAlbert
Schweitzer,
un fel de Leonardo da Vinci modern – filozof, teolog, muzician,
constructor de instrumente muzicale, umanist, intelectual de rasă
și, bineînțeles, medic. Aș fi vrut să găsesc argumente care să
explice pesimismul ce se desprinde din citatul alăturat, rodul
gândirii cuiva care, prin tot ce a săvârșit în viață, a
dovedit un înalt spirit altruist, dedicându-se suferințelor
semenilor lui, totul având ca bază o puternică credință în
Dumnezeu. Am căutat amănuntele legate de ultimii ani ai vieții
sale pentru a confirma ceea ce-mi imaginam, anume că acest mare
umanist și iubitor de semeni a murit în plină singurătate,
deziluzionat poate de cele ce-l înconjurau. Nimic din toate aceste
gânduri nu și-au găsit o bază reală. Albert Schweitzer s-a
stins din viață la vârsta de 90 de ani, în Gabon, în spitalul pe
care-l înființase și pe care îl conducea, având alături de el
pe fiica sa, Rhena, care a continuat să se ocupe de instituția
înființată de tatăl său.
Sunt însă convins de adevărul
citatului alăturat, cel puțin pentru o bună parte a semenilor mei.
Se pare că demult s-a stins în mulți dintre noi conceptul
colectivității ca expresie a unui destin comun, pe care îl împarți
cu cei de o seamă cu tine, având ca scop nu numai prelungirea
vieții, dar și îmbunătățirea condițiilor în care trăim. În
mare, societatea de azi e subjugată realității individualiste,
grijii pentru tine însuți și, eventual, pentru cei foarte
apropiați de persoana ta. Nu voi nega faptul că dorința supremă a
părinților e asigurarea bunăstării vlăstarelor lor. Tot ce fac
părinții (cel puțin o imensă majoritate a lor) e, de fapt, o
investiție în viitorul copiilor. Și nu am nicio îndoială că o
imensă proporție a copiilor e conștientă de meritul pe care îl
au părinții în asigurarea condițiilor necesare dezvoltării lor.
Și atunci, cum se face că, la un moment dat, părinții devin o
povară?
În lumea mea încă se mai vorbește
de „generația postbelică“, de parcă după al Doilea Război
Mondial lumea nu ar mai fi cunoscut nicio conflagrație
internațională și niciun măcel provocat de micimea sufletească a
celor care se doresc conducătorii lumii. Dar un lucru pare clar:
această generație, căreia îi aparțin, se caracterizează,
printre altele, printr-o continuă încercare de a îndepărta pe
bătrâni de mediul lor înconjurător, de familie. O scurtă și
superficială privire asupra a ceea ce se întâmplă în prezent în
lumea modernă te face să fii și mândru de ceea ce s-a realizat
până acum, dar și îngrijorat de acele sumbre elemente care
acompaniază existența societății. Bolile cardiovasculare au
pierdut locul întâi pe lista cauzelor de deces, un număr mereu în
creștere de afecțiuni neoplazice se află sub control eficient și
mulți indivizi afectați la un moment dat de boala canceroasă se
pot considera vindecați. Ca medic ATI nu pot să nu remarc că
numărul pacienților chirurgicali cu o comorbiditate serioasă e în
permanentă creștere, ceea ce înseamnă că suntem capabili să
tratăm cu succes bolile cronice și să le încetinim evoluția,
dacă nu să le oprim cursul.
Oare câți
dintre noi nu sunt copleșiți de gândul că, dacă părinții lor
ar fi apucat aceste vremuri, soarta sănătății fiecăruia dintre
ei ar fi fost mult mai blajină și prognoza bolilor lor mult
mai optimistă? Dar mă gândesc și la atitudinea societății în
care trăim față de senescență ca fenomen social și față de
„supraviețuitorii“ intemperiilor sorții. În ultimele decenii,
în Israel, dar și în multe alte părți ale globului, se petrece
un fenomen paradoxal, îngrijorător, chiar supărător. Pe de o
parte, nivelul de viață crește în mod continuu și din ce în ce
mai multe familii își pot permite achiziționarea unei locuințe
încăpătoare, cu spații largi, oferind fiecărui membru al
familiei propriul său colț sau chiar propria cameră. Totul e
conceput cu grijă pentru confortul fiecăruia, cu respectarea
dreptului său de a se izola la nevoie, atunci când individul simte
necesitatea de a rămâne singur, într-un mediu în care
personalitatea sa să poată digera sau fructifica cele acumulate în
cursul zilei. Dar, pe de altă parte, crește numărul instituțiilor
pentru vârstnici și presa e cucerită de anunțurile publicitare
preaslăvind viața bătrânilor ce-și duc acolo ultimii ani de
viață. Imaginația comercială nu are limite. Aceste deja vechi
inovații poartă nume apetisante: case de retragere sau cămine
pentru vârsta a treia. Americanii au inventat o expresie pe cât de
frumoasă pe atât de falsă: senior
citizen,
cu alte cuvinte e vorba de un individ ce se află într-o poziție de
senioritate față de semenii săi mai tineri și pentru el,
seniorul, se construiesc clădiri cu multe etaje și cu multe
apartamente de o cameră, în care cel în vârstă are o splendidă
ocazie de a se izola, tocmai la o vârstă la care tot ce ar dori e
să continue să fie cu și printre ai lui!
Realitatea e cu totul alta. În aceste
instituții, individul aflat în deplina posesiune a facultăților
sale mintale se simte alungat, marginalizat social și familial și e
de ajuns să asculți cele povestite de personalul medical ce
funcționează în acest mediu pentru a înțelege că de fapt tot ce
se întâmplă în jur te împinge cu putere spre o stare de
deznădejde vecină cu depresia. Parafrazând poetul, egoismul și
insensibilitatea stau cu regele la masă. Cum orice conștiință se
cere împăcată, copiii – deveniți adulți sau chiar în preajma
senescenței – își vizitează părinții și rudele (internate)
în acele case speciale, vizite fugitive, între două treburi care
trebuie făcute în oraș. Uneori, bătrânul e chiar invitat la
festivități familiale, onomastice și sărbători. Odată
petrecerea terminată, el e transportat spre locul conferit de
familie, acolo, în izolarea sa, rămas cu gândurile printre cei
dragi.
Schweitzer amintea de fenomenul
„stingerii“ vieții și nu de momentul morții în sine.
„Stingerea“ e de cele mai multe ori un proces de durată, în
timpul căruia cel aflat spre sfârșitul vieții și conștient de
ce se întâmplă e umilit și deprimat. Nimic nu poate înlocui
atmosfera familială, întâlnirea de zi cu zi cu cei dragi,
participarea la tot ce se întâmplă în casa care odată (cel mai
probabil) era a lui. Stingerea, sfârșitul vin de multe ori încet,
prea încet.
Nu am nicio îndoială că cititorul
se va întreba ce l-a făcut pe semnatarul acestor rânduri să atace
un asemenea subiect, pe cât de delicat, tot pe atâta de trist. Oare
și el, autorul, se vede ajuns în preajma unei asemenea despărțiri
de familie? Oare e cuprins de remușcări provocate de atitudinea
față de cei dragi și demult dispăruți? Și, mai ales, ce
legătură există între acest aspect al vieții de azi și profilul
ziarului în care aceste rânduri și-au găsit locul?
Ei bine, la primul set de întrebări,
răspunsul e clar și negativ. Din fericire, am fost scutit de
asemenea aspecte traumatizante, cel puțin până acum, iar personal,
cu optimismul meu incorigibil, mă văd foarte departe de momentul în
care aș putea deveni personajul principal al unui scenariu similar
celui descris mai sus. În ceea ce privește potrivirea subiectului
în linia editorială a ziarului, sunt de părere că „Viața
medicală“ se adresează nu numai profesionistului din noi, ci și
fiecărui medic, care înainte de toate e o ființă umană,
posesorul unei speciale și poate unice calități de a înțelege
suferința altuia. Dacă așa stau lucrurile, atunci nimic nu e mai
potrivit pentru această rubrică decât un material care să permită
ridicarea, chiar și pentru o clipă, a vălului care acoperă un
aspect trist din viața contemporanului senescent.
