Cu câteva zile în urmă, fostul membru al Ku
Klux Klan-ului, Frazier Glenn Miller, a intrat în Centrul Evreiesc din Kansas
City şi a omorât la întâmplare trei oameni. Două victime erau membri ai
bisericii metodiste, iar a treia catolică.
În martie, Alex Hribal, un elev de 17 ani
din Pennsylvania şi-a atacat cu un cuţit colegii de liceu, rănind douăzeci
dintre ei. În aprilie 1999, doi elevi de optsprezece ani au dezlănţuit un atac
furibund cu explozive şi arme moderne de foc în şcoala lor, Liceul Columbine,
omorând doisprezece colegi şi un profesor şi rănind alte douăzeci şi patru de
persoane, înainte de a se sinucide. În jurnalele lor au fost găsite multiple
planuri de atacuri teroriste, în care îşi
exprimau dorinţa de a depăşi recordul de victime al lui Timothy McVeigh.
Acesta, veteran al războiului din Golf, a detonat un camion cu explozibile în
faţa clădirii federale din Oklahoma City, omorând 168 de oameni şi rănind alţi
600.
În aprilie 2007, studentul coreean Seung-Hui
Cho, înarmat cu mai multe arme de foc, a omorât 32 de studenţi şi a rănit alţi
17 la o universitate din Virginia. Înainte de a se omorî în decembrie 2012,
Adam Lanza, în vârstă de douăzeci de ani, a ucis douăzeci de copii şi şase adulţi
în şcoala elementară Sandy Hook din Newtown, Connecticut.
Sunt doar câteva exemple din lungul şir al
execuţilor de oameni inocenţi care se petrec în şcoli, în biserici, în mall-uri
sau în staţii de tren. Cei care plănuiesc şi execută omorurile multiple sunt, fără
îndoială, sociopaţi, dar grupul lor este departe de a fi omogen. Teroriştii cu
motivaţii politice sau religioase au o istorie uşor de documentat de participare
la grupuri extremiste, în care credinţele şi personalitatea lor sunt modificate
şi îndrumate spre scopul acţiunii violente „în numele cauzei“. Rasiştii şi
homofobii sunt autorii atacurilor „din ură“. Criminalii în serie, cei afectaţi
de tulburările de personalitate antisocială, au o istorie de acte violente
repetate şi antecedente medicale de boli ca anxietatea, depresia, abuzul de
droguri şi alcool, personalitatea borderline, sadismul etc. Dar, în afara
acestora, se defineşte grupul criminalilor „sănătoşi“, care se sacrifică odată
cu îndeplinirea actului, pentru mulţi din ei ritual, pe care îl vor un mesaj
adresat societăţii. Majoritatea sunt bărbaţi tineri, fără antecedente de boli
psihice şi de abuzuri chimice sau de alcool, nu au motivaţie ideologică sau
religioasă, nu aparţin unor organizaţii sau bande, nu au o istorie de traume
psihice în copilărie, nici de familii disfuncţionale. Mai mult, psihiatrii au
arătat că nici expunerea la imagini violente nu joacă un rol important în condiţionarea
acestor viitori asasini.
Problema lor este că, printr-un lung proces
de judecăţi greşite, false poziţionări în lume, complacerea în fantezii care
exagerează motivele propriei victimizări, ajung să îşi hrănească nevoia de răzbunare.
Ura, nemulţumirea permanentă şi dorinţa vindictivă ajung să le domine raţiunea.
Lumea e de vină şi ea a făcut atât de mult rău, încât cel în cauză a ajuns la
un punct fără ieşire. Acuzaţiile aduse lumii fac parte din sindromul freudian
al redirecţionării, cu orientarea tuturor faptelor către întărirea credinţei în
martirizarea propriei persoane în relaţie cu societatea rea şi indiferentă.
Se adaugă nevoia de faimă, care naşte dorinţa
de „a le arăta tuturor cu cine au de a face şi a-i face să plătească“. Perfect
conştienţi de acţiunile criminale anterioare, aceşti lupi singuratici, care
macină în mintea lor planurile de atac social, studiază atent metodele şi numărul
de victime ale predecesorilor. Visul lor e să depăşească recordul norvegianului
Breivik, care a asasinat şaptezeci şi şapte de oameni în 2011. Şcolile sunt un
loc privilegiat pentru plasarea atacurilor, fiindcă acolo potenţialele victime
sunt numeroase şi puţin protejate.
Viitorii asasini în masă sunt conştienţi că
acţiunea lor va fi unică, aşa că acordă foarte puţină atenţie strategiilor de scăpare şi îşi aleg sfârşitul
fie prin sinucidere, fie prin expunerea la focul agenţilor de securitate. Dar
pregătirea atacurilor e minuţioasă şi se face în luni de zile. Ei aleg un mod
cât mai spectaculos al omorurilor. Sunt „actori într-un teatru al terorii“, în
care se autodistribuie în rolul principal.
Borowitz (2005) a introdus termenul de sindrom Herostratos (după incendiatorul
templului zeiţei Diana, simbolizând săvârşirea de acte criminale în căutarea
gloriei) pentru alienarea celor care săvârşesc astfel de acte, după ce îşi hrănesc
vreme îndelungată gândirea cu victimizarea şi dezvoltarea urii generalizate.
Nicio ţară, niciun oraş şi nicio comunitate nu se pot imuniza faţă de acest tip
de agresori. Până când îşi pun în aplicare planurile, cei mai mulţi se comportă
normal, ascunzându-se sub camuflajul obişnuitului.
Atacurile în masă, al căror final este
anticipat de criminali, sunt – de fapt – cazuri de combinaţii omor-sinucidere.
Frecvenţa acestui model este în creştere, ca urmare a efectelor imitative.
Chiar dacă motivaţiile sunt aproape imposibil de înţeles, unele indicii vin din
biografia asasinilor (eşecul părinţilor de a corecta la timp tendinţele egoiste
şi narcisiste, de a face clară în mintea copiilor distincţia dintre bine şi rău,
lipsa educaţiei religioase şi morale). Permisivitatea societăţilor democratice
din zilele noastre şi diminuarea stricteţii în sistemele judiciare sunt alţi
factori semnificativi.
După datele FBI, în Statele Unite se petrec, în medie, 20 de omoruri în masă pe an, cifră
relativ constantă de mai bine de douăzeci de ani. În fiecare an, 15.000 de
americani sunt victime ale crimelor şi asasinatelor. Dintre acestea, numai 547
vin din omorurile în masă, dar impactul lor este mult mai mare decât al
celorlalte omoruri, fiindcă sunt făcute public, sunt impuse de asasini atenţiei
generale.
John R. Lott Jr. este de părere că, din
moment ce acest tip de crime nu poate fi anticipat şi deci prevenit, singura
cale de a micşora numărul de atacuri este de a-i priva pe cei care le plănuiesc
de unul din factorii majori care îi motivează: celebritatea, atenţia publică.
La fiecare eveniment nefericit de omor în masă, spaţiile acordat de presa scrisă
şi acoperirea televiziunilor sunt uriaşe. Dacă imediat după anunţul iniţial,
mersul investigaţiilor ar fi ţinut secret, dacă detaliile despre făptuitori ar
fi restrânse la minimum, spectacolul mediatic care aduce satisfacţie asasinilor
în pregătire ar dispărea şi e posibil ca aceasta să le modifice planurile şi
hotărârea de a le duce la îndeplinire. Dar este asta posibil în ţara în care
libertatea de expresie este sacrosanctă? Poate o autoritate să stăpânească
frenezia televiziunilor care se năpustesc la „subiectele tari“? Greu de crezut
că frecvenţa omorurilor-sinucidere va fi controlată prin strunirea mass-media. Şi
vom continua să vedem cum alte victime inocente cad sub focul dement al ucigaşilor
în masă din zilele noastre.
