Cel mai tragic
eveniment prin care pot trece nişte proaspeţi părinţi este moartea subită, neaşteptată
a copilului lor. Poate că singurul lucru mai rău este ca părinţii să fie pe
nedrept acuzaţi de a fi provocat tragedia şi condamnaţi ulterior, din cauza
interpretării greşite a constatărilor de către comunitatea medicală.
Un număr mic de copii
al căror organism cedează, rezultatul fiind moartea subită în primul lor an de
viaţă, prezintă, în urma examinării medicale, unul sau mai multe dintre următoarele
trei simptome: hemoragie subdurală, sângerare intraoculară (hemoragie retiniană),
edem cerebral.
Aceste trei simptome
se întâlnesc, de asemenea, la unii copii care au suferit un traumatism, cum ar
fi o căzătură sau un accident rutier. Cu toate acestea, mulţi copii cu aceste
simptome nu prezintă niciun istoric sau dovadă medicală de traumatism (cum ar
fi fracturile, escoriaţiile sau echimozele), de abuz fizic sau de neglijare.
Pediatrii s-au luptat
cu această enigmă până în anii ’70, când s-a sugerat că scuturatul ar putea
produce forţe de rotaţie, cauzând triada de simptome fără echimoze sau
fracturi. Cu timpul, aceste constatări s-au transformat în „sindromul bebeluşului
zgâlţâit“* (SBZ), o ipoteză medico-legală ce rămâne controversată şi nedovedită
ştiinţific până în ziua de azi.
Ipoteza SBZ atribuia
triada de simptome rupturii fizice a vaselor de sânge de pe suprafaţa
creierului şi din retină şi sfâşierii fibrelor nervoase din creier. Astfel,
pentru apariţia acestor rezultate s-a considerat că ar fi nevoie de o forţă
egală cu cea din cazul prăbuşirii de la o înălţime de mai multe etaje sau
dintr-un accident rutier foarte grav, cu simptome imediate sau sucombarea
organismului. Dat fiind că zgâlţâirea violentă nu poate fi accidentală, ipoteza
a stabilit, simultan, o faptă penală şi a identificat făptaşul: de obicei,
persoana care se afla cu bebeluşul în momentul sucombării.
Deşi ipoteza SBZ a
fost integrată în pregătirea medicală şi în verdictele judecătoreşti din
întreaga lume, a rămas netestată timp de aproape două decenii. În 1987, primele
experimente biomecanice au arătat că forţa cu care poate fi agitat un bebeluş
este cu mult mai mică decât cea a impactului şi au concluzionat că nu este
suficientă pentru a cauza triada de simptome.
Cercetări ulterioare
din specialitatea mea, neuropatologia pediatrică, au stabilit că baza medicală
pentru ipoteza SBZ era, de asemenea, viciată. Ştim astăzi că leziunile
cerebrale ale acestor copii nu reflectă trauma fibrelor nervoase, ci, mai
degrabă, o insuficienţă a fluxului sangvin. Am aflat şi că hemoragiile
subdurale tipice din aceste cazuri sunt prea reduse pentru a rezulta din
ruptura marilor vene de legătură de pe suprafaţa creierului. Şi ştim că aceleaşi
rezultate apar în cazul morţilor naturale. În ultimii zece ani, lista altor
posibile cauze – printre care trauma accidentală, cauzele congenitale şi bolile
naturale – a continuat să crească.
Poate că cea mai
valoroasă observaţie din ultimii ani este aceea că hemoragiile subdurale sunt
prezente la aproape jumătate din nou-născuţii normali, sănătoşi, fără semne de
traumă la naştere. Aceste rezultate, combinate cu anatomia imatură a durei
bebeluşului, sugerează că sângerarea durală la bebeluşi poate fi un dispozitiv
de protecţie naturală – o modalitate de prevenire a refluxului în vasele de
sânge ale creierului în timpul fluctuaţiilor de presiune ce însoţesc travaliul şi
naşterea normale.
Dat fiind că aceste
caracteristici anatomice persistă până în copilăria mică, dura poate rămâne la
fel de vulnerabilă la sângerare şi după perioada de nou-născut. Într-adevăr,
atât sângerările corelate cu naşterea, cât şi cele atribuite zgâlţâitului sunt,
cel mai adesea, localizate în pliurile membranelor ce acoperă creierul, care
prezintă vase de sânge mai numeroase şi mai mari la această vârstă decât mai
târziu în viaţă.
Deşi dovezile ştiinţifice
din ultimii 30 de ani au subminat ipoteza bebeluşului zgâlţâit, nu au apărut
noi probe care să o susţină. În schimb, mai mulţi cercetători s-au bazat pe
datele din studiile mai vechi pentru a calcula probabilitatea statistică a
leziunilor cerebrale dobândite atunci când sunt prezente anumite caracteristici
(cum ar fi hemoragia intracraniană, hemoragia retiniană, edemul cerebral şi
convulsiile). Aceste probabilităţi sunt apoi prezentate ca bază de
diagnosticare şi ca probe în instanţă.
Cu
toate acestea, raţionamentul din spatele studiilor pe care se bazează aceşti
cercetători este circular şi fondat pe presupuneri despre care acum se ştie că
nu sunt de încredere. De exemplu, în unele studii, cercetătorii au decis
arbitrar că o căzătură de la mai puţin de un metru nu poate duce la rănirea
unui bebeluş, prin urmare, părinţii care invocau o astfel de căzătură minţeau.
Alte studii considerau că incapacitatea părinţilor de a explica seria de
simptome demonstra abuzul.
Date fiind aceste
vicii, revizuirile studiilor vechi nu oferă o bază de dovezi fiabilă pentru
diagnosticarea abuzului. Nu fac decât să prezică probabilitatea ca o serie
specifică de constatări să fie considerată ca indicatoare de abuz şi ca, prin
urmare, îngrijitorul copilului de la momentul respectiv să fie acuzat sau condamnat
pentru abuz, indiferent de precizia diagnosticului.
Principalii susţinători
ai ipotezei SBZ recunosc, acum, că triada este un „mit“, că diagnosticele de
SBZ se bazează pe „speculaţii informate“ şi că ipoteza este susţinută doar de mărturisiri.
Unele instanţe procedează la fel, un judecător federal al SUA descriind
tipurile de mărturisiri obţinute ca fiind „lipsite de valoare probatorie“ şi un
altul notând că, date fiind progresele recente, acuzaţiile de SBZ ar putea fi
„mai mult fundamentate pe credinţă decât pe ştiinţă“.
Nimeni nu spune că un
copil mic nu poate fi rănit sau ucis prin agitarea lui violentă sau în urma
unui abuz; acest lucru este chiar foarte posibil. Întrebarea este dacă zgâlţâitul
sau abuzul poate fi determinat pe baza unei ipoteze nesusţinute ştiinţific. În
nicio altă specialitate medicală sau legală, o ipoteză nedovedită nu va
constitui o bază de diagnosticare, ca să nu mai vorbim de acţionare în instanţă.
Date fiind progresele
din ultimii zece ani, ne confruntăm acum cu posibilitatea ca în ultimii 30 de
ani să fi trimis pe nedrept părinţi la închisoare pe baza unei ipoteze viciate.
©Project Syndicate, 2014,
www.project-syndicate.org
Traducere
din limba engleză de Sorina Graziella Cornea
*Termenul provine din englezescul „shaken
baby syndrome“. Potrivit prof. dr. Silvia Stoicescu, preşedintele Societăţii
Române de Neonatologie, „sindromul bebeluşului zgâlţâit“ este traducerea
folosită în practică.
|
 Waney
Squier este
specialistă în neuropatologie pediatrică la Spitalul „John Radcliffe“, Oxford,
fellow la Royal College of Pathologists şi conferenţiază, în calitate de lector
clinician de onoare, la Universitatea Oxford
|
