De când sunt medic
specialist, poziţia mea în societatea noastră profesională a fost una relativ
marginală. Lucrez în câteva policlinici private. Relaţionez rar cu colegii mei
psihiatri, mai rar decât mi-aş dori. În majoritatea timpului, sunt singurul
psihiatru din echipă. Alteori, fac parte din echipe de îngrijire mici, în care
nu se pune problema ierarhiilor şi suntem toţi prieteni. Eu mi-am dorit să fie
aşa, după ce am observat, din postul trecător, distant şi inofensiv al
rezidentului, cum sunt grupurile sociale medicale mari, cum ar fi spitalele de
stat sau universitare. Atâta timp cât sunt medic, continui să fac parte din
sistem, cu toate tarele lui, dar sălăşluiesc undeva într-o nişă adăpostită,
unde îmi place să cred că sunt util fără să supăr pe nimeni.
Un efect neaşteptat al
topografiei mele este că am mulţi pacienţi-medici. Mai ales tineri, începând
încă din facultate. În general, cabinetul psihiatrului (şi al
psihoterapeutului) trebuie să fie un loc, simbolic, în afara lumii tale. Pentru
că problemele tale fac parte din lumea ta, o posedă şi o schimbă, aşa că e
nevoie de o ancoră exterioară. Însă cum să găseşti un asemenea loc atunci când
eşti deja medic? Psihiatria e şi ea medicină, şi n-o fi ea chiar în miezul
universului tău (dacă nu eşti psihiatru), dar face parte din el. Statistic,
medicii au grijă de sănătatea lor somatică, fumează şi beau mai puţin şi îşi
fac colonoscopiile la timp după 50 de ani, dar când e vorba de sănătatea
psihică, stau mai prost ca restul populaţiei.
O fi şi din cauză că de
la bun început m-a frământat felul în care medicina ne schimbă, şi asta s-a
văzut mai mereu în textele mele, aproape obsesiv. Oricum ar fi, am văzut deja
suficient de multe cazuri încât să fiu conştient de particularitatea lor şi să
citesc mai multe despre asta.
Deşi în ultima vreme e
un „buzz“ în comunitatea medicală cu privire la depresia şi suicidul în
medicină, literatura e săracă. Normal, cine se încumetă să facă studii pe
proprii colegi? Până recent, în ultimele cinci decenii, au existat doar
observaţii restrânse, timide, cu nivel scăzut de evidenţă. Australienii s-au
încumetat şi au făcut în 2013 un „National Mental Health Survey of Doctors and
Medical Students“, ce a inclus peste 50.000 de doctori şi e acum
cel mai bun model de psihopatologie în lumea medicală occidentală pe care îl
avem. Din el, precum şi din date anterioare, ştim că medicii care declară „suferinţă
psihologică“ actuală sunt de peste două ori mai mulţi decât oamenii din
populaţia generală (6% faţă de 2,5%) şi de douăsprezece ori mai mulţi decât în
alte profesii. Să ai o profesie adevărată s-a dovedit, cum era de aşteptat, un
factor de protecţie psihologică. Cu condiţia să nu fii medic. Atunci e mai rău.
Aproximativ 20% din medici au fost diagnosticaţi şi trataţi pentru un episod
depresiv, cifre similare cu populaţia generală, dar mult mai mari decât faţă de
„ceilalţi profesionişti“. Asta într-o ţară în care, spre deosebire de altele pe
care le ştim bine, stigma asociată depresiei e probabil mult mai mică, şi
adresabilitatea la psihiatru mult mai mare. Nu şi pentru medici: autorii recunosc
că probabil cifrele subestimează prevalenţa depresiei la medici, având în
vedere că doar o treime dintre aceştia au fost dispuşi să răspundă la sondaj.
Prevalenţa ideaţiei
suicidare e dublă la medici (25%) faţă de populaţia generală, iar 10% recunosc
prezenţa ei în ultimul an. Aceleaşi dubii legate de subestimare rămân valabile.
Alte studii au estimat că prevalenţa tentativelor de suicid este între de două
şi de patru ori mai mare la medici decât la populaţia generală, cu o rată mult
mai mare a reuşitei tentativelor (medicii sunt mult mai „competenţi“ în a se sinucide). Principalul factor de risc pare să fie vârsta
tânără. Trendul suferinţei psihologice este ascendent de-a lungul studenţiei şi
rezidenţiatului (până la 30 de ani), apoi scade, dar nu cu mult, la celelalte
grupe de vârstă. Criteriile profesionale majore sunt epuizarea emoţională,
cinismul, performanţa profesională scăzută.
Al doilea factor de
risc, comparativ cu populaţia generală, este sexul feminin. Nu e surprinzător
că mediile medicale dominate de machism şi lipsă de empatie între colegi impun
o taxă psihologică suplimentară pentru femei. Alţi factori de risc,
previzibili, sunt reţeaua de suport social deficitară (celibatul, divorţul,
văduvia), abuzul de substanţe, bolile somatice. Dacă era de aşteptat ca stima
de sine crescută, anxietatea (adesea mascată de perfecţionism) şi trăsăturile
dependente de personalitate să prezică suferinţa psihică la medici, un profil
psihologic al medicului la risc descrie o persoană motivată, competitivă,
compulsivă, individualistă, ambiţioasă şi absolventă a unei universităţi de
prestigiu, care are adesea oscilaţii afective, o problemă cu alcoolul sau alte
substanţe şi uneori o problemă somatică ce nu ameninţă viaţa, dar e deranjantă.
(Dacă v-aţi gândit iar la doctorul House, este deoarece cultura populară s-ar
putea să aibă mai mult insight decât avem noi despre ocupaţia noastră.)
Diferenţele dintre
specialităţi în ceea ce priveşte riscul profesional nu au fost mari. Primele
studii, din anii ’60, păreau să arate că psihiatrii au cele mai mari rate de
depresie, suicid şi abuz de substanţe, iar pediatrii, cele mai mici. Toate dovezile
ulterioare au arătat că diferenţele sunt doar superficiale şi riscul
profesional transcende specializarea, chiar dacă probabil variază felul în care
fiecare domeniu medical este taxant.
De ce sunt medicii la
risc crescut de depresie şi complicaţia sa, suicidul, e o discuţie mult prea
amplă pentru rubrica de faţă. Unii postulează tendinţa persoanelor vulnerabile
de a se îndrepta către medicină. E adevărat că adesea motivaţia de a alege această
profesie vine din traume la care am asistat în sânul propriei familii, la
vârste impresionabile şi care, dacă nu le-am fost protagonişti, ne-au afectat.
Mult mai important de investigat mi se pare însă temeinicia pregătirii noastre
universitare şi postuniversitare în ceea ce priveşte mărturia traumatică la
suferinţă, felul în care sunt încurajate profesional comportamente psihologice
nesănătoase (privarea de somn, distanţarea empatică, suportarea unui tratament
adesea umilitor şi devalorizant în primii ani de carieră), tendinţa medicilor
de a se autotrata, de a-şi neglija sau minimiza simptomele depresive, deficitul
uimitor al unui sistem de suport al profesioniştilor sanitari, teama de stigmat
şi consecinţele sale, mitul invulnerabilităţii medicilor şi prejudecata ciudată
că e neprofesional să suferi sau să fii deprimat. Şi încă ceva. Sâmbătă (mâine,
dacă aţi primit „Viaţa medicală“ în ziua apariţiei) trebuie să ţin o scurtă
prezentare despre depresie şi suicid în profesia medicală, la o conferinţă. Şi am
emoţii mari. Mai întâi, din cauza ambivalenţei subiectului: voi vorbi unor
profesionişti ai sănătăţii despre lucruri care le pot afecta propria lor
sănătate. Dar, mai important, am emoţii din pricina competenţei mele de a vorbi
despre subiect. Nu am alta decât propria mea experienţă şi curiozitate. Nu e
vina mea însă: nu există nicăieri niciun fel de curs sau formare în a fi
medicul unui alt medic. Deşi particularităţile sunt evidente, interesul
profesional pare să fie doar teoretic.
