A
scrie acum despre ce înseamnă să fii român în UK este poate cea mai grea sarcină
dintre toate de până în prezent. Valuri, furtuni de gânduri au lovit zile la
rând tastatura mea nehotărâtă, până când am realizat că tot ce făceam şi doream
era să cosmetizez o realitate ivită pe nesimţite, neprevăzută şi deci şocantă.
Când
am decis să mă mut în Anglia, a fost pentru că voiam un loc departe, dar nu
foarte departe, un loc izolat dar accesibil, un loc civilizat, dar plin de
tradiţie. Mă aflam cumva precum fata pescarului la interviul împăratului: nici
îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe
lângă drum. Anglia a fost răspunsul la zbuciumul de până atunci şi ceea ce m-a
tras acolo, pe lângă cele câteva persoane minunate şi de calitate pe care le
cunoscusem, a fost faptul că am simţit mereu că undeva, în superioritatea
indiferentă şi ţăcăneala insulară, englezii sunt buni şi toleranţi cu străinii.
Şi uite cum am ajuns acum, la mai mult de cinci ani de existenţă britanică, să
conclud că toleranţa este o hăinuţă ideologică croită pe undeva pe lângă Big
Ben şi îmbrăcată de englezul de rând atunci când are în cont suficient de mute
zerouri ca să îşi permită să fie nobil. Săptămânile acestea, am asistat
neputincioasă la un asalt mediatic de ambele părţi; am parcurs cu durere
editorialele englezeşti ce se doreau umoristice şi spirituale, în care cu caznă
reuşeau o glumă, un spirit care să mascheze şi machieze ochiul vânăt adresat
românilor şi bulgarilor. Ambasadorul nostru a avut dreptate şi o poziţie logică
de neînfrânt: cei ce au fost de venit în Anglia, au venit cu toate restricţiile
de muncă, restul – nu sunt interesaţi. (Nu înţeleg ce amestec au avut bulgarii,
bieţii, altul decât de edulcorant în atacul antieruropean – în cinci ani am cunoscut
un singur bulgar, care lucra la căile ferate. Mi s-a spus că bulgarii nu au
fost în targetul marilor companii stomatologice fiindcă „nu vorbesc limba“ şi
sunt cam provinciali… Cam aşa gândeau recrutorii acum vreo şase ani. E drept,
nici pe bulgari nu i-am văzut înghesuindu-se să vină. Românii erau altceva.)
Spun
„erau“, fiindcă brusc, din acei minunaţi doctori români şi fantasticele
asistente medicale din România, fete vajnice şi femei adevărate, am ajuns un
iminent pericol pentru serviciile sociale, o ciumă pe NHS – ca şi cum nu am
contribui cu toţii la şi nu am fi parte din NHS. Hoarde flămânde de emigranţi
venind să sugă beneficiile şi joburile de la bietul popor englez, paralizat în
stupoarea cuceritorului cucerit şi căruia nu-i rămâne decât o alternativă,
binecuvântata lene. Încă nu este clar ce doresc să facă potenţialii nou-veniţi,
să sugă beneficiile sau să ia joburile, căci pe amândouă nu poţi să le ai. Ori
contribui, ori nu contribui. Eu, una, am contribuit şi, dacă mă gândesc la câţi
bani au plecat spre fiscul Majestăţii Sale în anii aceştia, aş putea spune că
am sponsorizat în jur de trei englezi pe an.
Nerelevant!
Prea banal, în goana spre senzaţional... Şi senzaţionalul a culminat cu o
emisiune radio BBC2. Subiectul – care este a doua limbă vorbită în Anglia, după
engleză. Surpriză, poloneza! Şi apoi să te ţii. Părerile au curs şi a fost un
meci destul de viforos între un reprezentant al socialiştilor şi altul al
partidului (extremist) independent (UKIP). Englezii, când se încing în dezbateri,
sunt buni, chiar foarte buni. Aşa că m-am găsit şi eu prinsă în vârtej, trăgând
ba în dreapta, ba în stânga de volan, după cum înclina vorba. Concluzia a fost
una singură: ţara s-a rupt în două tabere; conservatorii, cu politica lor
ezitantă şi amatoristică, pierd teren în fata UK-Independence Party şi se străduiesc
şi ei să fie cât se mai poate de populari, mai ales când au de acoperit gafa aşa-zisei
ieşiri din Europa, care, după cum s-a arătat zilele trecute, a fost o manevră
de uşor şantaj în vederea repartizării bugetului european. Cum mai poţi fi
popular acum în Anglia? Fii antieuropean, fii naţionalist, fă-te că-ţi pasă de
educaţie şi de bieţii „copii“ rămaşi fără şanse în faţa valurilor de
est-europeni mai educaţi şi, culmea, mai muncitori, care sunt gata să îşi asume
ore suplimentare fără să întrebe când pot pleca mai repede din serviciu –
inadmisibil! Am mai aflat că este inadmisibil să nu te conformezi culturii
engleze – şi anume, să îţi cheltui banii în restaurant şi puburi –, făcând economii
şi cumpărând ieftin din magazinele de criză.
Ei
bine, să ascultăm şi partea română, care replică dur cu o poantă desigur
savurată în România, în mediile deştepte care au promovat-o. „Dragi englezi, nu
ne interesează ţara voastră, de ce nu veniţi voi pe la noi? Fiindcă, iată, mai
nou v-am pregătit şi o canapea…“. Mă gândeam că este un bun prilej să îmi
promovez ţara – atâta cât mai este a mea – , ca să ştie şi fetele de la
receptie, şi asistentele, şi pacienţii, că se găseşte o canapea undeva şi pentru
ei prin România, dacă doresc să se întâlnească cu Dracula în persoană. Dar am
aflat cu un entuziasm curbat şi definitiv frânt că englezii mei nici nu ne-au băgat
în seamă; iar despre canapea s-or fi prins cei de prin nord, America de Nord,
fiindcă ceea ce promova lozinca românească era neaoşa canapea americană (couch), noi pe aici având sofale (sofa în engleza britanică).
Dar
din moment ce amândouă părţile s-au simţit bine săptămâna asta, cui îi pasă?
Timpul trece, leafa merge, noi plătim biruri englezeşti şi investim în România,
însă tot avem un defect: nu prea mergem la pub...
