După
cel de-al Doilea Război Mondial, din motive necunoscute, francezii au încetat
să-şi mai boteze copiii cu numele „Léger”, care înainte nu era chiar foarte
rar. Poate din cauza rezonanţei sale de uşurime. Etimologic însă, nu e nimic
imponderabil la acest cuvânt: el e doar o alterare a unui nume germanic, renan,
„Leodegard”.
Leodegard
a fost un episcop de la începutul secolului VII, în vremea regilor franci,
urmaşi ai lui Merovech şi ai lui Clodion Părosul, de care până şi hunii lui
Attila se temeau. În labirintul unui zbucium politic foarte încâlcit, Leodegard
a căzut victimă unui anume Ebroic, magister palatii în regatul
Neustriei. Ebroic i-a smuls ochii, limba şi buzele lui Leodegard, dar acesta
din urmă şi-ar fi recăpătat ulterior în mod miraculos văzul şi graiul. Ebroic a
repetat operaţia cu o mai mare marjă de siguranţă, decupând întreg capul lui
Leodegard într-un codru tainic, în care druizii gali făceau de mult sacrificii
omeneşti: la Lucheux („pădurea luminii”). Dar nici aşa nu a reuşit să scape de
rival, pentru că, deşi în mormânt, Leodegard a purces la a face diverse
miracole, ceea ce a dus la canonizarea lui câţiva ani mai târziu, sub numele
latinizat după ureche: Saint-Léger.
Sfântul
Uşor nu murise încă pe când sora lui, Berswinde, măritată cu un sângeros duce
de Alsacia, aducea pe lume un prunc lovit de două mari nenorociri: mai întâi,
acela de a fi de sex feminin, apoi, de a fi, printr-o stranie coincidenţă
prevestitoare, orb din născare. Tatăl ei, ducele, care ar fi aşteptat un băiat
moştenitor, ar fi omorât-o pe loc, copila fiind trimisă de acasă de mama disperată,
fără măcar să-i dea un nume. Cum spuneam într-un articol mai vechi din cadrul
acestei rubrici, puţine lucruri sunt mai groaznice decât cele care nu au parte
de nume. Norocul ei a fost că un anume călugăr irlandez itinerant, Erhard, ar
fi găsit copila în urma unei viziuni mistice şi ar fi botezat-o cu numele
Odile, adică „fiică a luminii”.
Din
clipa în care botezul a fost săvârşit, Odile a putut vedea, căpătând, în
acelaşi timp, o reputaţie aproape imediată şi puteri de a face, la rândul ei,
miracole. Printre altele, a făcut să ţâşnească un izvor aproape de mânăstirea
benedictină unde vieţuia, a cărui apă a vindecat cel puţin un orb, şi a
prevăzut căderea Germaniei în Primul Război Mondial, această ultimă informaţie
fiind mai puţin credibilă decât cea privind vindecarea cecităţii şi mai
probabil fabricată de un autor anonim de fake-news de pe la 1915.
Sfânta
Odile ar fi ajuns patroana orbilor şi a oftalmologilor, dacă acest post nu ar
fi fost ocupat deja de sfânta Lucia de Siracuza, cu care o vreme a împărţit
praznicul din calendar. Lucia însă a prevalat şi, în plus, a devenit şi
patroană a electricienilor, astfel încât Odile s-a mulţumit cu rolul mai
provincial de patroană a Alsaciei.
Am
aflat cele de mai sus într-o vizită recentă, când am şi urcat pe muntele
sfintei Odile, pe bicicletă, gâfâind din greu şi dorind cu ardoare să abandonez
cursa, în timp ce eram depăşit în goană de biciclişti alsacieni de toate
vârstele, care nu păreau să resimtă acelaşi disconfort, deşi unii arătau a fi
nonagenari. Toată lumea pare să facă sport intensiv prin zonă. Îşi iau
sănătatea foarte în serios. Mănâncă doar ceea ce trebuie, din roadele generoase
ale nesfârşitelor dealuri acoperite de podgorii şi grădini, printre sate
străvechi, unde nimic nu se schimbă niciodată, unde oamenii trăiesc în case
construite acum cinci sute de ani şi muncesc pământul precum strămoşii lor.
I-am
întrebat, când am apucat, cum reuşesc să menţină această remarcabilă
stabilitate atemporală, în ciuda nenumăratelor războaie şi conflicte care au
chinuit provincia încă din vremurile când miracolele erau la ordinea zilei.
Mi-au răspuns că, din contră, lucrurile se schimbă tot timpul, e suficient să
privesc cum frunza viţei îşi schimbă culoarea, cum niciun anotimp nu e la fel
cu celălalt şi cum totul se supune unor reguli cosmice pe care, dacă nu le
cunoşti, eşti pierdut, eşti nicăieri, un nomad pe care nicio viziune nu-l
îndreaptă nicăieri. Dacă nu mai faci parte din timp, la ce îţi serveşte atunci
să faci parte din istorie?
Înapoi,
în oraşul meu amnezic, m-am tot gândit la lecţia aceasta de sănătate mintală.
Am pierdut simţul timpului şi îl tot căutăm pe ecranul smartphone-ului, deşi el
nu e niciodată acolo. Şi totul pare să se precipite şi să se destrame în jur.
Avem nevoie probabil de un munte acoperit de frunze care îşi schimbă permanent
culoarea, cu care să ne luăm la trântă.
