După evenimentele din ultimele săptămâni și mai ales în urma celui mai recent weekend, este tare greu să păstrezi liniștea, pacea, seninătatea. Chiar îți vine să te întrebi multe cu privire la colegialitate, la potențialul ca aceasta să existe și să se dezvolte. În baza cuvintelor rămase nouă de la Părintele Galeriu – „Nimic nu este întâmplător, totul este proniator” –, trebuie să tragem aer adânc în piept și să ne gândim că unica soluție este a continua să faci bine, a fugi de a face rău, a avea răbdare și a păstra nădejdea. În baza răbdării poate veni și colegialitatea.
Pentru (mai multă) autoliniștire, aleg ca în această săptămână să aduc în discuție citate din emisiunea „Cuvântul care zidește”, emisiune pe care o recomand cu căldură oricărui român. Relativ recent, s-au spus cele ce urmează: „Vă propun să analizăm cele trei virtuți ale părții raționale a sufletului, despre care vorbește Evagrie Ponticul în Tratatul practic. Gnosticul, și anume: luarea-aminte sau chibzuința, înțelegerea sau priceperea și înțelepciunea la care se adaugă dreptatea, ca simfonie a celor trei părți. Un om chibzuit este un om care judecă o situație, cumpănind toate eventualitățile, este echilibrat, liniștit și calculat și nu se lasă încercat sau încurcat de piedicile ivite în cale. Acest mod de viețuire îi asigură creștinului discernământul sau capacitatea de a deosebi binele de rău și de a-și conduce pașii pe calea binelui, spre Împărăția lui Dumnezeu. Chibzuința sau luarea aminte, cum o numesc Părinții, reprezintă așadar un aspect foarte important al vieții noastre. Ne ajută să ne păstrăm cugetul curat și liber față de orice păcat. O mică abatere și totul poate lua o cu totul altă direcție”. Sunt de acord. Duminică la prânz, am decis că nu vreau să mai aud nicio știre și că am să deschid televizorul la ora 23,30, când „totul s-a terminat” și voi vedea cum. Am avut multe alte gânduri, unele legate de colegi și de colegialitate, de îndemnurile mele către tineri de a nu părăsi această țară, de a face grupuri de colegi dornici de dezvoltare pe tărâmul medical, dar și uman, de viitori medici buni și foarte buni, de care pacienții români au nevoie. Știu că „plecarea” nu este o soluție. Știu că un medic poate face multe lucruri bune în țara sa. Nu am să fiu explicit privind gândurile mele din acea noapte. Le-am destăinuit Părintelui Duhovnic și soției mele. Atât.
Privind binele și buna chibzuință, am auzit în continuare: „Răsfoind paginile operelor Sfinților Părinți, vom descoperi că Sfântul Vasile cel Mare preciza în «Omilii la Hexaemeron» faptul că este sădită în noi o lege naturală, care ne arată să ne apropiem de bine și să ne depărtăm de cele ce ne vatămă. Iar în «Omilii și cuvântări» el este convins că suntem în stare să deosebim binele de rău; însăși natura ne învață să alegem ce ne este de folos și să evităm ce ne vatămă. Ne întrebăm atunci, dacă totuși avem în noi sădită o astfel de înclinație, de ce alegem să facem răul și îmbrățișăm păcatul? Pentru că tot în firea omului stă să aleagă între bine și rău, ne răspunde Sfântul Macarie Egipteanul. Cu toate că Dumnezeu ne-a sădit în noi această tendință de a alege binele, totuși nu ne-a îngrădit libertatea de a alege. Astfel, noi suntem singurii răspunzători pentru faptele noastre și de aceea trebuie să fim chibzuiți în tot ceea ce facem”. Alegerea! Este o problemă fundamentală. Din primul curs spun studenților mei, tineri, viitori medici, colegi – este important să avem discernământul cel bun și să alegem ceea ce este bine atât pentru acum, cât și pentru viitor. Este esențial să înțelegem cât de importantă este colegialitatea. Prin colegialitate, ei pot construi nu doar viața de student, de rezident, de specialist sau primar într-o anumită specialitate, ci întreaga viață.
„Zi de zi, ceas de ceas, suntem puși în diferite situații de a alege. De fapt, întreaga noastră viață este compusă din momente în care noi alegem, după caz, binele sau răul. Aparent pare simplu, cunoaștem binele și răul și nu ar trebui să stăm pe gânduri. Însă, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Există momente când, crezând că facem bine, alegem răul. De aceea avem nevoie de chibzuință sau dreaptă socoteală. Dreapta socoteală reprezintă, de fapt, un echilibru, o observare permanentă a sufletului nostru; ea înseamnă stăpânire de sine, e ca și cum am avea în mână toată ființa noastră, iar dacă se întâmplă să rătăcim, trebuie să căutăm repede drumul de întoarcere pe calea cea bună. Aceasta ar fi dreapta socoteală la care ne îndeamnă Sfinții Părinți. Însă, pentru a ajunge la această virtute, trebuie să dobândim priceperea sau înțelegerea, care este o altă parte a sufletului rațional despre care vorbește Evagrie Ponticul.”
Despre „Dreapta socoteală” am auzit prima dată de la Părintele duhovnic, prin 1983 sau 1984. De atunci mă străduiesc să o găsesc și să o aplic în tot ce fac, cu nepriceperea omului bătut (de multe ori la propriu) de valurile și vânturile vieții, de problemele de zi cu zi (unele reale, altele nu, multe produse de cei din jur, prea multe produse de cei care ar trebui să fie colegi, să se comporte colegial). „Priceperea se dobândește cercetând Sfânta Scriptură, operele Sfinților Părinți, precum și alte cărți și studii care să deschidă ochii minții și să învățăm din exemplele celorlalți. Veți zice probabil că nu avem timp să lecturăm, trebuie să muncim, să ne asigurăm familia, să ne întreținem... și probabil alte argumente de acest gen. Însă nu e nevoie neapărat să lecturăm toate acestea, pentru că ar fi de ajuns să mergem duminică de duminică la biserică. În Sfânta Liturghie, precum și în toate celelalte sfinte slujbe, se cuprind adevărate sfaturi de bună viețuire, de comportament moral și cuviincios. Aceste sfaturi ne vor ajuta enorm în încercarea noastră de a ne însuși priceperea de a înfrunta păcatul și toate cursele celui viclean.
Secretul unei bune viețuiri este păstrarea minții curate. De la gânduri pornesc toate patimile. În acest sens, într-o altă emisiune s-a discutat despre... gânduri și s-a spus: „în Noul Testament, Mântuitorul ne descoperă un alt stadiu al duhovniciei și ne avertizează că este de ajuns numai să te gândești la păcat și l-ai și săvârșit. Deci inclusiv însoțirea cu păcatul în gând este o încălcare a voii lui Dumnezeu, pentru că de acolo pleacă mai departe intenția de a-l săvârși. De aceea, la Judecata de Apoi vom fi judecați și după gândurile noastre. Deci, cu toate că gravitatea păcatului cu gândul nu este așa mare precum fapta în sine, totuși însoțirea cu păcatul în gând este primul pas făcut pe calea patimii. Dragi ascultători, trebuie să știm că în cadrul lucrării de tămăduire a bolilor sufletului și de redobândire a sănătății lui, lupta cu gândurile are un loc central. Ferirea de faptele rele şi de păcătuirea cu lucrul este doar o primă treaptă, iar aceasta nu este de ajuns: omul trebuie să se îndepărteze şi de gândurile rele, pentru a se feri de păcatul cu gândul. Nu este de vină ochiul care vede, ci mintea și cugetul. Adeseori, când mintea ne este îndreptată în altă parte, ochiul nu vede pe cei din față. Prin urmare, vederea nu se datorează în întregime ochiului. Ocuparea minții în totalitate cu problemele vieții acesteia ne poate afecta foarte mult. De aceea trebuie să ne ocupăm de sănătatea gândurilor noastre”.
Aparent grea scriere, atât pentru cititor, cât și pentru cel care scrie. Spun adesea că știu că prin opiniile mele mă „expun”, dar în același timp subliniez și următoarele: eu nu spun nimănui ce să facă, dacă nu sunt întrebat. Dar spun ceea ce cred că este bine a fi făcut. Din acel moment, cel care citește sau cel care aude are posibilitatea să aleagă. Decizia aparține fiecăruia.
Ceea ce este clar și indubitabil este că un om bun, un om care își înțelege calea de urmat (iar studenții nu urmează o meserie, ci o misiune, medicii intră într-o misiune în care este importantă vocația) nu doar va învăța foarte bine, nu doar se va întări pe calea sa, nu doar va fi empatic față de cei aflați în suferință, dar va fi și un bun coleg.