Cu două generaţii în urmă, profesorii Facultăţii purtau cravată. Observaţia este valabilă pentru toate cadrele didactice, de la asistent până la decan. Doamnele veneau la cursuri şi stagii cu taior ori în rochie. Numai pe secţia de Chirurgie, unele interne se încumetau să poarte pantaloni. Mediciniştii erau apelaţi cu domnule doctor încă din primele zile ale anului întâi şi purtau cravată dacă aveau aşa ceva sau dacă aveau chef. La examene, cravata era însă obligatorie, iar pentru fete, orice fel de fard sau ojă – excluse. Studenţii se adresau cadrelor didactice, de la prof până la preparator, tot cu domnule sau doamnă doctor, însă aveau această ocazie numai la orele de lucrări practice, cu asistenţii, şi la susţinerea diplomei, când catedra in corpore descosea candidatul.

   Prezenţa la cursuri era obligatorie şi consimţită, de nevoie. Nu erau cărţi actualizate şi profesorii dictau totul după foi. Se oferea uneori câte o fată mai inimoasă să-ţi facă o copie cu plombagină, dar se iveau încurcături şi riscuri: ori scria tot dar nu se înţelegea nimic, ori numai ce apuca, unde mai pui că, la vârsta studenţiei, te expuneai la suspiciuni şi ironii. După orice astfel de curs, aproape toată seria ieşea vlăguită în pauză şi fumătorii de-abia dacă mai aveau putere să-şi aprindă ţigara. De care mai mult de jumătate nu se bucurau, pentru că numaidecât începea un alt curs la fel de plăcut.      

   Mediciniştii de atunci îşi formaseră tot felul de manopere, scheme şi tertipuri grafice pentru a nota mai repede şi mai cuprinzător tot ce se dicta ex cathedra. Într-o serie, era un băiat deprins a scrie în viteză cu ambele mâini. Când ostenea la mâna dreaptă, o schimba cu stânga, iar după un timp schimba din nou şi continua cu cealaltă, şi tot aşa. Paginile de mâna stângă erau puţin diferite pentru că nu aveau majuscule şi paragrafe, însă erau aproape complete. Necazul era că dumnealui nu împrumuta foile, dar cu toate astea era foarte admirat pentru o dexteritate aşa de rară, de care poate se mai foloseşte şi astăzi.

   Există opinia că scrisul de doctor, în varianta sa originală, s-a format în vremurile când toată medicina se învăţa de pe cursuri pe care le scriai de mână şi pe care doar tu le puteai înţelege. Iar destul de des, nici măcar tu. Situaţia nu a degenerat definitiv, pentru că scrisul de doctor poate fi decriptat, totuşi, de o categorie profesională bravă. Se spune demult că cei mai buni cititori ai scrisului de doctor sunt farmaciştii şi aşa este. Pentru ei, aceasta este o normă a breslei, nu o pacoste. Poate de aceea caligrafia de farmacist este impecabilă, iar bănuiala că ar fi extensia pozitivă a miilor de reţete scrise brambura, atât de ingrată.

   Varianta contemporană a scrisului de doctor – adică ilizibil, ce să ne mai fofilăm – are alte cauze şi este o imitaţie penibilă. Ea nu este plăsmuită cu sudoarea frunţii, din crampele şi cârceii palmei, ci din comoditatea adusă de computer şi globalizare. Doctorii de acum scriu jalnic şi indescifrabil pentru că în facultate au avut la nas cărţi şi manuale din toată lumea, acces la bibliotecile reale şi virtuale, plus internetul cu referate la minut şi teze de licenţă pe alese. Ei au învăţat a scrie pocit nu cocoşându-se atâţia ani să înregistreze note interminabile după dictare, ci doar uitând să scrie de mână.

   Poate de aceea dintr-un scris de doctor de acum o generaţie sau două nu se înţelege aproape nimic, pe când textele produse de un coleg mai tânăr pot fi, totuşi, lesne lămurite. Scrisul unui medic tinerel şi cel al unui doctor venerabil, deşi egal de reprobabile, sunt de valori diferite…