În
rezidențiat, am locuit câțiva ani într-unul din blocurile
colorate din Rahova. Am iubit cartierul cu nonșalanța, ferocitatea
și insomnia lui cronică, cu muzica fără pauză sau buton de
volum, de la concertele electorale unde tinerii se întreceau cu
veteranii de la
Azur, Albatros
și Generic,
trecând prin manelele bubuitoare din fumul de mici și hamsii din
piața „Niky Scorpion“, până la acordeoanele desfundate din
tramvaiul treizeci și doi, cu căldurile insuportabile din august,
în care somnul era imposibil și nopțile erau identice cu zilele
într-o sfâșietoare continuitate. L-am iubit cu naivitatea
adolescenței întârziate, dar și cu interesul rece și ușor cinic
al tânărului medic care privește fiecare om ca pe un exemplar
exotic din pădurea virgină. E o anumită ipocrizie în genul ăsta
de dragoste. Ca dovadă: nu mai eram așa de iubitor în ce privește
blocul în care locuiam, comunitatea de oameni din el. Nu știu cum e
în blocul vostru, dar, în al meu, relațiile dintre locatari erau o
țesătură de rele sentimente. Deși conviețuiam sub același
acoperiș, cei mai buni dintre noi erau cel mult cu totul indiferenți
față de cei din jur, neștiind măcar cum arată la față vecinul
de palier, nici câți copii plângăcioși are. Când ne cunoșteam,
nutream unii pentru alții dispreț, furie tăcută, sentimente de
persecuție și superioritate ori curiozitate răutăcioasă. Ne
reclamam unii pe alții și dacă talpa de la papuc era mai tare
decât trebuia, conferind pașilor din chiliile noastre mai mulți
decibeli decât norma. Supravegheam cu ochi de vultur liftul, ghena
și subsolul, în căutarea de indicii incriminante. Urzeam scenarii
complexe unii despre alții, în care celălalt era mereu personajul
negativ care consumă tone de alcool în timp ce complotează în
secret cum să ne otrăvească mai bine viața. Ne întâlneam doar
la coadă la plătit întreținerea, unde ne priveam încruntați, îi
bombăneam pe restanțieri și îi bârfeam malign pe absenți.
Partea ciudată
e că o astfel de comunitate funcționează cumva, chiar sucit și
fără speranță. Iar partea perversă e că mulți dintre membrii
ei, chiar dacă poate sunt, fiecare în parte, oameni de ispravă și
nu neapărat niște psihopați, se lasă seduși de comportamentul
comunitar psihopatic. Derivă din el o satisfacție primită, o
bucurie malițioasă, o Schadenfreude.
Mă gândesc că, dacă n-ar fi această satisfacție, oamenii
obligați să trăiască sau să lucreze împreună nu s-ar opri la
bârfe și bombăneli, ci ar purcede la a se masacra reciproc. Acolo
unde solidaritatea pur și simplu nu poate apărea, proastele relații
interumane sunt totuși mai bune decât nimic.
Dacă vi se pare familiar ce vă
povestesc, deși nu locuiți într-un bloc din Rahova, probabil că
lucrați într-un spital de stat. Comunitatea spitalicească e una
profesionistă. Ar trebui să funcționeze ca o mașină bine unsă,
în care fiecare are sarcinile lui, provocările sunt gestionabile
iar rezultatele previzibile. Orice mașinărie alcătuită din oameni
are nevoie însă de un liant social, afectiv, ca să nu se
dezintegreze. Iar spitalele au exact acest gen de liant de foarte
proastă calitate. Cu circumstanțe agravante comparativ cu scara de
bloc, spitalul este un mediu competitiv, o comunitate în care
membrii sunt adesea ambițioși și își doresc recunoașterea
egalilor și recunoștința pacienților. Învață să trăiască și
fără acestea, dar rămâne o nevoie nesatisfăcută. Există
ierarhie, cu poziții superioare râvnite de mulți și poziții
ingrate, ocolite de toți. Există suspiciune generalizată. Există
mentalitatea „onorabilă“ conform căreia suferințele personale
sunt semn de slăbiciune și trebuie ascunse. Există, cum am mai
spus-o și cu alte ocazii, dezumanizare în medicină. Există, în
sfârșit, sub presiunea continuă și grea a exteriorului (opinie
publică, presă, justiție, moștenirea deceniilor de proastă
comunicare), și o solidaritate nascentă. Tot așa e de câțiva
ani, se zbate în incubator și nu știm cât de viabilă se va
dovedi. Până să existe cu adevărat, continuăm să funcționăm
și să comunicăm duplicitar. O pseudocomunicare, o perpetuă
însingurare. Spitalul continuă să fie o junglă exotică, bună de
studii fascinante pentru sociologul entuziast, dispus să exploreze
sălbăticia.
Emanuel Swedenborg a fost un filosof
mistic ciudat, de la întâlnirea secolelor XVII și XVIII. Ideile
lui, la limita dintre metafizică, filozofie, politică și delir
confabulator parafrenic, au influențat profund două sau trei
generații de artiști și gânditori. Cel mai proeminent e poate
William Blake, dar Kant, Baudelaire sau Dostoievski îl menționează
de asemenea. Mai recent, Borges repovestea pe scurt viziunea lui
Swedenborg asupra dihotomiei paradis–infern, singura idee valoroasă
care se desprinde din opera „revelată“ a acestuia. Conform
suedezului, nu suntem condamnați automat la iad sau rai. Avem
liberul arbitru de a ne alege unde vrem să ne petrecem eternitatea
și nu doar prin prisma acțiunilor noastre bune sau rele. Iadul și
raiul nu sunt decât niște comunități de oameni care relaționează,
iar noi alegem cum o facem: cu generozitate și altruism, sau
suspicios și intrigant. Separarea omenirii se face în funcție de
ce ne face fericiți. E viața noastră de azi, când suntem în
sfârșit liberi să ne căutăm fericirea. Cum cei mai mulți dintre
noi nu pot trăi și funcționa singuri, de noi depinde dacă
împreună construim un rai sau iad.
