Am şi eu, ca tot
omul, ipocriziile mele. Numai spunând chestia asta, cu falsă smerenie, şi sunt
deja niţel cam ipocrit. Dar nu despre ipocriziile cele intime, „civile“, e
vorba aici, ci despre ipocriziile noastre medicale, mai mult sau mai puţin
benigne. Despre straturile izolatoare cu care ne costumăm în zilele de lucru.
Primul dintre acestea
este din poliester şi are culoare albă. Uneori mai are şi alte culori, e verde,
bleu, chiar roz sau portocaliu, sau poate e mov şi e din molton în dimineţile
friguroase de la camera de gardă. Dar când e privit, tot alb e.
Sunt ani de zile de când
nu mai port halat. Nu-i văd nici măcar rostul igienic, întrucât există unele
studii care arată că halatul alb nu scade, ci creşte, chiar dacă
nesemnificativ, riscul de transmitere a infecţiilor. Ca psihiatru, nu sunt înconjurat
de „produse patologice“. (Ah, aş putea scrie un eseu doar despre denumirea
asta, „produse patologice“. Noi, oamenii, în general, nu suntem altceva decât
saci de piele plini cu produse patologice.)
Există o dezbatere în
comunitatea medicală internaţională cu privire la utilitatea halatului în afara
mediilor sterile şi, deşi mulţi medici l-au abandonat bucuroşi, alţii nu doresc
să o facă. Nu ca să se protejeze de spută şi vărsături, nici ca, invers, să
ţină la distanţă de bolnavi propriii lor microbi de pe maieu, ci pentru că în
halatul alb rezidă întreaga lor prestanţă. Halatul este pentru medic ceea ce
hlamida e pentru rege. Halatul „proiectează competenţă“. E o dezbatere încă
deschisă. Deşi nu port halat, nu mă grăbesc să critic obiceiul cu totul. Înţeleg
că lumea noastră e una a simbolurilor şi că halatul are ca primă funcţie una de
comunicare. Şi, ca orice simbol, este şi revelator şi disimulant, tot aşa cum
te poţi ascunde şi după vorbe. Iar la vorbe chiar nu putem renunţa. Nu la toate
vorbele, oricum.
Nu, alegerea mea a
fost una „personală“. Dar are motivele ei şi le voi înşirui mai jos:
1. Am considerat că, în psihiatrie, halatul e mai mult o
barieră decât o proiecţie a competenţei. Prea mult imaginea mainstream a psihiatriei (cea din
filmele de groază, de exemplu) e asociată cu inşi masivi îmbrăcaţi în halate
albe. Halatul poate fi chiar înspăimântător,
şi nu doar la psihiatri. Ştim cu toţii că îţi creşte şi tensiunea arterială
de la el.
2. Halatul alb modifică realitatea socială. Modifică
relaţia dintre medic şi pacient, ne schimbă pe amândoi, schimbă felul în care pacientul se poartă de faţă cu mine. Or,
pentru medic, prezentarea generală e importantă. Cel puţin pentru psihiatru, e
o sursă majoră de indicii semiologice.
3. Mereu am crezut că relaţia psihiatru–pacient nu e la fel
cu cea medic–pacient generică. Dacă vorbeşti de „alianţă terapeutică“, de ce să
nu susţii termenul, inspirat din război, cu
portul aceleiaşi uniforme, adică a hainei obişnuite?
4. Am învăţat şi cât
de puţină încredere prezintă stereotipurile facile. E mai bine să nu te
sprijini în ele. Nu doar pentru că rişti să fii lapidat cu nişte ouă clocite
doar pentru că porţi halat alb, ci şi pentru că mi-am dorit să fiu în stare să
clădesc alianţe cât mai solide, „prin propriile mele puteri“, prin propria mea
competenţă şi capacitate de comunicare şi să-mi întreţin aceste unelte cât mai
ascuţite, în loc să risc să mi se tocească pentru că mă ajut de cârjele însemnelor
noastre.
5. Îmi plăcea să cred că am o oarecare dorinţă de
sinceritate. E şi un simţ al ridicolului
aici. Cred că m-aş simţi atât de caraghios cu un stetoscop spânzurat de gât,
încât pacienţii şi-ar da imediat seama că e ceva fals la mijloc. Aproape la fel
de caraghios ca inscripţia ciudată de pe diploma de medic: „doctor medic –
acesta nu este un titlu ştiinţific“, care consfinţeşte oficial oscilaţia
noastră între adevăr şi impostură.
6. În contradicţie poate cu sinceritatea cu care mă împăunez,
hainele civile mă fac să fiu incognito pe culoarele policlinicii, sau în orice
decor medical m-aş duce. E o libertate în chestia asta. Sau poate e embrionul,
oprit în evoluţie, al temerii de răspundere. Îmi dă oricum iluzia că sunt altceva decât o rotiţă din sistem, scârţâind
greu într-un mecanism prost uns şi cu zece ani întârziere la revizia capitală.
Însă, zilele trecute,
la un eveniment monden în care trebuia să vorbesc în public, am învăţat o
lecţie importantă despre halatul alb. Departe de teritoriul familiar al
policlinicii, m-am simţit descoperit şi fragil, mi-am terminat discursul luptând
permanent cu o anxietate care nu mă vizitează niciodată la cabinet. După
discurs, am avut o conversaţie obişnuită cu o doamnă, care avea o cu totul altă
profesie liberală decât a mea. M-a felicitat pentru discurs, i-am mulţumit
modest şi i-am zis că poate ar fi fost mai bine dacă eram mai sigur pe mine,
dar aşa, fără „halatul meu alb“, sunt mult mai temător. M-a întrebat dacă chiar
port halat alb, că dumneaei i se pare un accesoriu superfluu. I-am explicat că
era doar o sinecdocă, dar, în sinea mea, ceva m-a deranjat la întrebare. Mai târziu
în acea seară, singur, m-am întrebat ce anume. Mi-am dat seama că, de fapt, eraideea că un non-medic are păreri legate
de ce şi cum ar trebui să poarte un medic. Şi mi s-a făcut imediat ruşine.
De ipocrizia mea, aia de care v-am zis în primul paragraf. După aproape zece
ani de nepurtat, sistematic şi ideologic, halatul alb, el atârnă încă greu pe
umerii mei. Şi mai am mult de lucru ca să mă dezbrac de el.
Chiar şi textul ăsta
e ascuns sub un halat alb: doar priviţi câte ghilimele şi paranteze are. Nu
scap de el, oriunde m-aş duce. Deocamdată însă, o să-mi pun pe deasupra un
halat roşu. Cu muselină albă pe margini. O să adaug un fes de aceeaşi culoare,
o să-mi lipesc şi o barbă albă şi o să-ţi urez, dragă coleg şi cititor, un
Crăciun cald şi plin de dragoste. Pentru că anumite stereotipuri prind bine pe
vremea asta.