Oare
ceea ce se tipăreşte în colţul din dreapta jos sau stânga sus, pe reţetă, de
câteva zile, va îndeplini dorinţa doctorului Buşoi? Adică, în sfârşit,
practicianul va explica pacientului cum stă treaba cu medicamentul cu pricina?
Credeţi oare că alte minute adăugate celor 10–15, cât poţi pierde cu
prescrierea, nu sunt cele destinate unui consult real, unei discuţii care
include oricum şi justificarea medicaţiei? Nu se poate percepe incredibilul
furt autorizat al timpului destinat pacienţilor?
Dacă
aştept să parcurg etapele prescrierii, timpii morţi prin nevalidări,
completarea inutilă a altor câmpuri în aceeaşi unitate de timp pentru –
frecvent – mai mulţi pacienţi decât cei decontaţi de Casă instituţiei la care
suntem angajaţi, veţi percepe, eventual, ce ucigătoare birocraţie ne-aţi pregătit
şi ce pedeapsă pentru că am ales să practicăm şi consultul (cu dialogul
implicit). Dacă adaug lipsa unor minime instruiri în ceea ce intenţionaţi să
modificaţi abrupt (cu vina de rigoare a celor ce manageriază o instituţie sau
alta), nu pot decât să am sentimentul unei profunde culpe medicale pentru că am
acceptat toţi termenii de lucru.
Vizualizaţi
noua variantă a reţetei. Aşa-zisa justificare medicală a tratamentului, în unul sau două cuvinte, va reprezenta
mai târziu o statistică? Imposibil, aşa cum este concepută. O prescriere are
nevoie de DCI, dar şi de DC, dacă nu uităm că staţia terminus este farmacia. În
ceea ce priveşte, iată, doar un aspect al specialităţii mele: insulinele de tip
uman sunt singurele de pe piaţă (ca, de altfel, în majoritatea ţărilor) şi,
conform instrucţiunilor scrise primite, trebuie să fie aruncate într-o găleată
comună. Dar acestea au reprezentanţi comerciali diferiţi ca dinamică, premixaţi
sau nu, bazali, rapizi sau analogi. Trebuie săptămâni, uneori reintervenţii,
schimbări de formule terapeutice sub automonitorizare, pentru a opta în
favoarea unei scheme. Odată stabilită şi verificată, ea poate fi schimbată la
intervenţia unor evenimente morbide, acute sau cronice. Ce alege farmacista din
colecţia de insuline dacă pacientul nu a memorat în luni sau ani care este
numele insulinei pe care şi-o administrează şi dacă prescripţia nu-l specifică?
Îi dăm un bilet pacientului uituc sau neinstruit, voi fi sfătuită, deci alt
bilet, alte minute, alte comentarii şi avertismente spre siguranţa pacientului
(copil, adult sau cu Alzheimer, autonom sau cu aparţinători avizaţi sau nu).
Am
luat ca exemplu doar insulinele (nu sunt asimilate, conform Agendei Medicale,
produselor biologic de tip uman). Situaţia este valabilă pentru multe specialităţi,
să ne gândim la oncologie, psihiatrie, infecţioase, cardiologie... Cine cu cine
se joacă? Să presupunem că tratez cazuri
justificate medical (ce alte tipuri de cazuri, dacă nu medicale, sunt
finalizate cu prescripţii medicale şi în ce specialităţi?), şi pot utiliza şi
DC, după cum specifică Ordinul nr. 1.509/2013. Ce opinii rezultate din experienţă,
răspuns terapeutic, profil al comorbidităţilor poate convinge nemedici sau
medici nepracticieni pentru alegerea unui preparat sau altul? Eu am întocmit fişe
de farmacovigilenţă, dar ele au un specific bine precizat şi inaplicabil în opţiunea
curentă pentru o schemă terapeutică sau alta (cu rarisime excepţii).
Atingem
şi o altă coardă sensibilă, probabil complet necunoscută celor ce doar iau
decizii şi sunt prost sfătuiţi, educaţia
în bolile cronice şi cu potenţial invalidant. Pacienţii sunt din ce în ce mai
numeroşi şi cad în cârca unui personal, care, împuţinat numeric şi cu probleme
de subzistenţă, la rându-i, are aproape întotdeauna nevoie de o echipă medicală,
de timp real de consultaţie, de tihnă pentru a judeca o situaţie clinică sau
alta. Daţi-ne timpul necesar să facem un
act medical mai aproape de ceea ce este corect şi util! Cu sistemul
birocratic actual, extrem şi profund anti-practică medicală, cu semnături şi
parafe pe documente supraîncărcate cu informaţii neconforme cu realitatea (vezi
justificarea medicaţiei, descărcată de informaţie utilă medicală), ucideţi în
practician fărâma de pasiune rămasă.
Repet ceea ce
am mai spus şi cu altă ocazie: numai cei care nu s-au desprins de practica reală,
minuţioasă, mai ales clinică, pot sesiza depersonalizarea, automatismul
uniform, suprasarcina birocratică şi ucigătoare ale fărâmei de entuziasm, ale empatiei
faţă de cei care ne deschid uşa. Şi ceea ce este tot atât de rău: ştergerea
ambiţiilor profesionale.
