Nu pot să exclud, atunci când mă gândesc la lipsa de colegialitate,
problemele din Institutul „Cantacuzino“. Doar în ultimele aproximativ două
luni, aproape 60 (şaizeci!) de colegi au demisionat – nu de bucurie, ci
de necaz; nu doar de necazul unui salariu de mizerie, dar şi de necazul
nepăsării, uitării, ignorării. De necazul lipsei de colegialitate din partea
celor „mai mari“ dintr-un sistem în care Institutul se afla în coordonare de peste
90 de ani.
În fiecare săptămână, recunosc, nu pregătesc
din timp articolul pentru această rubrică, poate şi cu speranţa că lucrurile se
vor schimba şi voi putea scrie cu totul altfel. Că voi putea zice că vedem
„luminiţa de la capătul tunelului“. Dar nu o vedem. Avem totuşi şi o
veste bună: Institutul a fost vizitat, pentru prima dată în întreaga sa
istorie, de un preşedinte care nu doar a venit, ci a stat în mijlocul salariaţilor
(trebuie să recunosc, mi-a făcut plăcere să văd cum preşedintele ţării se
apropie de grupul de salariaţi, colegi întru sănătatea poporului român, care
stătea relativ retras, şi le-a făcut semn să se apropie, fără protocol, fără
temeri, ca între colegi) şi a spus negru pe alb că „Institutul Cantacuzino
trebuie salvat şi trebuie să funcţioneze în continuare“.
„Să nu discutăm despre politică!“, vor spune
unii-alţii. Asta este o marotă a ultimilor 25 de ani. Ce s-au gândit oare,
necolegial, acei unii-alţii încă din decembrie 1989? Ia să le dăm românilor
„pâine şi circ“ (de exemplu, de la două ore de televiziune pe zi, să trecem la
24, să îi umplem de filme cât mai dure şi, pe cât posibil, cât mai indecente,
să îi obosim cu discuţii, poveşti, istorii trucate şi minciuni sfruntate)! Şi
iar o să spună unii-alţii: „Ce legătură are asta cu rubrica pe care o citesc?“.
Păi, are! Pentru că toată tulburarea şi toată perversiunea la care am fost supuşi
s-a răsfrânt şi continuă să se răsfrângă asupra sănătăţii noastre şi a
României. Trebuie să schimbăm lucrurile pentru că altfel nu ne putem însănătoşi.
Toţi trebuie să fim interesaţi de politică, într-un fel sau altul. Tuturor
trebuie să ne pese de ceea ce se întâmplă în ţara noastră, toţi trebuie să ne
aducem contribuţia înspre binele ei şi înspre binele concetăţenilor noştri –
inclusiv în ceea ce se numeşte politica sanitară.
Un semn de colegialitate a fost dat, la
finalul lunii aprilie, de Senatul UMF „Carol Davila“, întrunit în sesiune
extraordinară pentru a discuta soarta Institutului „Cantacuzino“. Concluzia a
fost aprobată în unanimitate, importanţa Institutului a fost susţinută de toţi,
poziţia sa strategică a fost subliniată şi, ca atare, s-a exprimat necesitatea
discutării situaţiei unei instituţii strategice în Consiliul Suprem de Apărare
a Ţării. Am spus-o, o repet şi aş repeta-o la infinit, până aş observa că se
aplică în practică: medicină fără colegialitate nu se poate!
Exemplul următor este aproape tulburător. Vine
de la o fostă studentă care m-a întrebat, marcată de toată întâmplarea: „Este
normal / este etic / este corect/ este legal?“. Studenta respectivă a fost
trimisă de un coleg mai mare (?), doctor, să discute şi să finalizeze anamneza
unui pacient, iar la sfârşit să îl cheme să îi relateze ce a reuşit să extragă
pe parcursul consultaţiei. Studenta a stat de vorbă destul de mult, aproape un
ceas, timp în care pacientul a tuşit cvasicontinuu. Apoi, a chemat medicul,
pentru a expune cele discutate. Surpriză! Medicul a venit purtând o mască de
protecţie. Atunci studenta a întrebat: „V-aţi pus masca pentru că sunteţi
răcită sau este din cauza pacienţilor?“. Răspunsul este... tulburător: „Eu îl
suspectez pe el de când a venit că are tuberculoză şi nu vreau să risc“.
Studenta îmi relatează că deja „fierbea pe interior“ şi a întrebat, încercând
să păstreze calmul: „Dar... n-ar trebui să-mi pun şi eu?“. Răspunsul nu mai pot
să îl calific, cititorii o vor face. Am văzut şi am auzit multe la viaţa mea,
dar se pare că nu există nicio limită: „Păi tu trebuie să-ţi dai seama, din
anamneză, şi să te adaptezi!“. Merită spus că era vorba de o studentă care abia
începuse să deprindă tainele consultului medical, dar aceasta nu are mare
importanţă; şi dacă era vorba de o studentă în an mare, de un rezident sau un
doctorand, atitudinea ar fi trebuit să fie cu totul alta – colegială.
Privitor la acest exemplu, am să închei utilizând concluzia studentei, colegei
noastre mai mici: „Lipseşte ajutorul, lipseşte bunătatea şi, mergând mai
departe, lipseşte responsabilitatea. Primim în schimb indiferenţa“. Uriaşă
problemă această indiferenţă! Nepăsare faţă de lucruri mici, faţă de colegi, faţă
de problemele importante pentru o ţară întreagă. Cum să trăim în lumea noastră,
asta medicală, fără să ne pese? (Din păcate, mulţi ar putea răspunde
instantaneu: „Uite-aşa!“.)
Trăim într-un sistem sanitar nefinanţat sau
subfinanţat (cronic), sunt şi multe alte lucruri care administrativ merg prost
sau foarte prost. Viaţa şi problemele de zi cu zi ne afectează, nu ne oferă o
stare de bună dispoziţie, uneori chiar avem senzaţia că ne copleşesc. Dar
acestea toate şi încă şi mai multe nu trebuie să ne afecteze nici umanitatea,
nici demnitatea, nici buna-credinţă. Şi nici spiritul de colegialitate, care
trebuie să ne însoţească permanent în misiunea medicală în care ne aflăm.
