Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Rutină și încurajări

Viața Medicală
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN vineri, 22 decembrie 2017
     N-am idee câți dintre cititorii acestor rânduri se gândesc cu seriozitate la modul cum vor fi amintiți, ei sau faptele lor, după ce vor dispărea din această lume și se vor îndrepta definitiv spre neant. Mi se pare însă mult mai important să-i poți influența pe cei din jurul tău atât timp cât ești capabil să o faci, aici, pe pământ.
     Noi, medicii, trăim într-o permanentă capcană. Pentru fiecare dintre noi, cel mai important e să-i ajutăm pe cei în nevoie, pe bolnavii care ne sunt încredințați pentru îngrijire. Acest deziderat ocupă primul loc în preocupările noastre zilnice, dar mă întreb în ce măsură activitatea noastră de tămăduitori conține elemente ce pot fi încadrate ca interesante. Imensa parte a activității noastre clinice e, de fapt, o muncă de rutină, de zi cu zi, în cabinet, în spital sau în sala de operație. Mai mult, datele din literatură arată că acei medici și acele instituții spitalicești care se specializează într-o anumită direcție și practică zilnic o tehnică sau un anumit tip de tratament oferă pacientului rezultate statistice mult mai bune decât cele obținute în alte locuri, unde tehnica sau tratamentul respectiv se folosesc doar din când în când și nu de rutină.
     Nu demult, am fost nevoit să dau replica unui student la medicină care mă întrebase ce poate fi interesant în specialitatea ATI, pentru că asistase câteva zile în șir la activitatea din sala de operații și observase cât de multă rutină există în meseria noastră. Pacientul e anesteziat, operația decurge fără peripeții, apoi urmează trezirea și transferul în ceea ce noi numim recovery room. Mai multe despre răspunsul meu spre sfârșitul acestor rânduri.
     Iată însă capcana de care aminteam mai sus. Pe de o parte, interesul comun al medicului și al pacientului este situația de rutină, care poate asigura exactitatea diagnosticului și eficiența tratamentului. Pe de altă parte, rutina e uneori (deseori?) periculoasă, pentru că poate duce nu numai la plictis, dar și la o anumită împietrire a gândirii și poate deveni un obstacol în încercarea (ce trebuie să fie permanentă) de a îmbunătăți ceea ce faci în fiecare zi și mai ales să adaptezi ceea ce faci la ceea ce e nou și dovedit ca eficient.
     În plus, aceia dintre noi care doresc să progreseze pe scară academică sunt obligați să găsească și să se ocupe și de subiecte originale, complet ieșite din rutină, altminteri nimic din ce vor scrie nu va putea fi publicat – și să ne amintim aici de expresia americană publish or perish! Nu am nicio îndoială că activitatea de cercetare clinică sau fundamentală trebuie să facă parte din preocupările medicului și că fără acest tip de activitate nu există progres. Dar cum se pot împăca aceste două tendințe și cum se poate răspunde provocării din citatul alăturat?
     O precizare: pe vremea lui Benjamin Franklin, medicul avea dreptul să încerce pe pacient orice nouă idee legată de diagnostic sau tratament. În acele timpuri, nu apăruseră preceptele etice care ne conduc azi și nici comitetele de etică care să cerceteze orice propunere inedită și să ofere dreptul de a o încerca în practică. De aceea, nu mă voi referi la partea în care e vorba de a face ceva interesant din perspectiva practicii curente de îngrijire a pacientului. Există în meseria noastră o serie de elemente nelegate de tratamentul medical în sine, ci mai mult de organizarea locului de muncă în încercarea de a îmbunătăți activitatea de rutină. Îmi vin în minte două exemple din practica mea spitalicească.
     În urmă cu mulți ani, am fost martorul unei schimbări radicale produse de un nou șef de secție ATI, care luase decizia de a programa raportul de gardă a secției cu o oră înaintea începerii programului operator. În acea oră, fiecare medic de gardă (în secția respectivă erau de gardă șase medici în fiecare noapte) prezenta un scurt raport asupra celor întâmplate în cursul nopții, după care se prezentau pe scurt cazurile speciale ce urmau să fie anesteziate în cursul zilei (16 săli de operație!) și încă mai rămânea timp pentru o scurtă prezentare a unui articol recent, pregătită de un rezident. Efectele nu s-au lăsat așteptate. În primul rând, activitatea sălii de operații începea la timp în fiecare dimineață, întrucât toți anesteziștii erau deja în spital. Unul din multiplele succese ale ideii a fost că acele cazuri speciale care necesitau o supraveghere complexă erau aduse la cunoștința șefului de secție, care aloca sălii respective încă un specialist cu experiență. Un alt exemplu edificator e ideea rezidentului șef ATI dintr-o mare clinică universitară de a strânge zilnic toți rezidenții după terminarea programului operator electiv, cu scopul ca fiecare să prezinte cazurile problematice sau interesante din cursul dimineții. Rezidentul respectiv prezenta pe scurt detaliile cazului și modul în care a fost soluționată problema, iar rezidentul șef discuta cele prezentate și încerca să tragă concluzii valabile pentru viitoarele cazuri asemănătoare.
     Mai există și un alt domeniu, de asemenea legat de rutină și totuși deosebit de cele ce se întâmplă în fiecare zi, dar despre care se poate scrie. E vorba de raportarea/publicarea acelor cazuri deosebite, ieșite din comun, întâlnite doar foarte rar. De-a lungul vieții mele profesionale, am avut ocazia să activez ca membru în mai mult de o duzină de comitete editoriale ale unor reviste de specialitate și să acumulez experiență legată de modul în care privesc, în general, jurnalele medicale ideea publicării de cazuri. Există o tendință (sunt convins, cunoscută de mulți alții) de a minimaliza importanța acestor prezentări, pe motiv fie că nu e vorba de ceva original, fie că subiectul e prea periferic pentru a interesa masa de cititori. În plus, unele facultăți de medicină ignoră impactul clinic al raportării de cazuri într-o asemenea măsură încât nu permit includerea publicațiilor de acest gen în lista de articole generale publicate de candidatul la o avansare pe linie academică. În cel mai bun caz, există o rubrică specială în lista de publicații, însă doar pentru cazurile raportate.
     În ochii mei, cazurile clinice raportate au scopul de a ajuta clinicianul care s-a întâlnit cu o situație fără explicații, un sindrom necunoscut de el și de cei din jur, și la a cărei rezolvare un caz similar sau identic deja raportat poate ajuta în mod substanțial. Dar mai există un alt aspect important legat de raportarea de cazuri clinice. În marea majoritate, ele sunt rodul activității tânărului rezident sau specialist. De multe ori, cariera științifică a medicului începe tocmai cu prezentarea și publicarea unui caz clinic. Ea presupune o intensă activitate de cercetare a literaturii de specialitate, în scopul infirmării existenței unui caz similar publicat anterior, dar și pentru a întări argumentele expuse în prezentare cu date din ceea ce deja s-a publicat, pe subiecte adiacente cazului respectiv. Primul meu articol publicat într-un jurnal de limbă engleză a avut ca subiect un caz de apnee prelungită după succinilcolină administrată concomitent cu o serioasă doză de citostatice.
     Prezentarea și raportarea unui caz clinic presupune o intensă muncă intelectuală și un adevărat atelier de ucenicie pentru tânărul medic doritor să se pregătească pentru o viitoare activitate academică. Orice construcție începe de la prima cărămidă. În fotbal, se spune că o echipă nu poate marca al doilea gol înainte de a-l marca pe primul. De aceea, sfatul lui Franklin trebuie interpretat ca o încurajare pentru începător, ca un remediu împotriva fricii de a încerca ceva ce nu pare a fi important, și ca un impuls de a-ți lua inima în dinți și a încerca marea cu degetul. Nimeni dintre noi nu și-a început carierea academică și didactică cu importante descoperiri științifice. Progresul meseriei depinde în primul rând de noile generații. Tinerii colegi trebuie convinși de faptul că orice încercare de a te ridica deasupra rutinei e merituoasă. Fără rutină, medicina clinică nu are drept de existență. Prea multe sfaturi într-un singur paragraf? Nimic nou. Franklin a inclus într-o singură frază o întreagă platformă intelectuală.
     La final, datorez cititorului răspunsul pe care l-am oferit studentului meu, îngrijorat de plictisul muncii anestezistului în sala de operații. – Dragul meu, spune-mi te rog, când ești în avion, cum îți place să simți zborul, ca pe ceva lin și relaxant sau ca pe o permanentă zdruncinătură, de parcă ai călca numai în gropi? Așa și cu anestezia, ne luptăm ca totul să decurgă lin și fără complicații și asta se numește rutină de succes. Sper să nu fiu întrebat dacă studentul în cauză a ales ATI ca specialitatea sa de viitor, dar, dacă întrebarea va apărea de undeva, răspunsul e pregătit.

 

„Fie scrii ceva care să merite citit, fie faci ceva despre care să se poată scrie.”
(Benjamin Franklin, 1706–1790)


 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC