Supoziția mea se îndreaptă spre
posibilitatea că el a fost un model pentru cei din jur, dar
niciodată nu a creat o școală care să-i ducă mai departe
învățămintele și preceptele. Ceea ce nu reduce cu nimic din
importanța citatului alăturat. El deschide o discuție importantă
despre rolul modelului în viață față de importanța transmiterii
directe de informații și experiență celor care vin după tine.
Personal, nu cred că aceste două metode se bat cap în cap, ci, mai
degrabă, sunt complementare. A nu se uita, talentul de dascăl,
chiar dacă te naști cu el, e o virtute care necesită multă
experiență pentru a reuși să transmiți altuia ceea ce consideri
că e important. De aceea, educația formală e numai o parte din
procesul de creare a unor urmași intelectuali și spirituali.
Întorcându-mă cu gândul la
propria viață profesională, realizez cu ușurință că am avut
parte de un număr îndeajuns de impresionant de dascăli, care, de-a
lungul vremii, mi-au împărtășit multe din cele ce știau și
agonisiseră în timpul carierei lor. Nu mai puțin importanți sunt
acei câțiva care au jucat în viața mea rolul de model. N-am nicio
îndoială că niciunul din cei pe care îi păstrez în amintire nu
a răspuns la definiția de perfecțiune umană, poate pentru că
nimic și nimeni nu e perfect. Dar fiecare mi-a oferit, prin felul de
a acționa și/sau a se comporta, un model pe care l-am considerat
demn de a fi copiat.
Cred că nu voi dezvălui un secret
atunci când voi afirma că noțiunile teoretice care au stat (și
încă mai stau) la baza formației mele profesionale mi le-am
însușit din tratate și reviste de specialitate. Toate celelalte
surse de informații le-am considerat folclor medical. Dar nici pe
departe nu pot considera autorii acelor tratate clasice de ATI ca
fiind dascălii mei, chiar dacă multe din cele învățate în zorii
carierei mele profesionale mi-au rămas în minte până în ziua de
azi. Acei producători de material didactic nu se aflau aproape de
mine, nu mă acompaniau în fiecare dimineață în sala de operație
sau în secția de terapie intensivă, deși deseori ne „întâlneam”
seara, la masa de lucru, răsfoind cele scrise și încercând să
găsesc justificări științifice pentru cele întâlnite sau
întâmplate în cursul zilei.
Câțiva dascăli mi-au îndreptat
pașii fără însă a încerca să-mi ofere direct povețe. Ei m-au
influențat prin modul în care se comportau, acționau și
reacționau, iar eu nu aveam nevoie să iau notițe, ci imprimam în
gând și în suflet cele văzute, auzite și astfel „predate”.
Nu o dată am avut ocazia să vorbesc și să scriu despre felul cum
am reușit să mă comport corect la patul pacientului. Acest subiect
nu se găsește în cărți, ci în viața de toate zilele. Maeștrii
mei (oare am dreptul să-i numesc așa?) mi-au indicat, prin propriul
exemplu, cum trebuie purtată o conversație la vizita de dimineață,
care sunt căile de a transmite unui pacient (sau familiei sale) o
veste care nu e dintre cele mai îmbucurătoare și, mai ales, mi-au
infiltrat ideea că pacientul e în centrul conversației, că nu e
suficient să vorbești despre el, ci trebuie să vorbești cu el.
Treptat, după zeci de ani de
meserie, m-am trezit la rândul meu în postura de dascăl, cel puțin
formal, pentru că țineam cursuri, organizam seminare și conduceam
vizite la patul pacientului, însoțit de studenți și tineri
medici. Din când în când, nu foarte des, mă întâlnesc cu unii
din cei care s-au format profesional în preajma mea. În general,
întâlnirile sunt plăcute, amintirile agreabile și discuțiile
vii. Uneori, mi se aduce aminte că am reușit să ofer celor din
jurul meu câte ceva din ceea ce un tânăr medic trebuie să știe
și să facă. Dar niciodată nu am fost „învinuit” că am creat
o școală! Mulți s-au școlit alături de mine, dar fiecare a luat
ceea ce i s-a părut important.
Un dascăl nu e responsabil numai de
pregătirea profesională a celor care practică meseria sub egida
sa. Departe de mine gândul de a minimaliza importanța pregătirii
practice a tânărului medic – ea include nu numai tehnici și
noțiuni, ci mai ales însușirea a ceea ce numim cu toții judecată
clinică. Însă mai există ceva, care nu poate fi ignorat atunci
când vorbim de o moștenire spirituală lăsată celor care vin după
tine. În zilele noastre, medicina nu poate fi eficace în absența
unei bune organizări a ceea ce numeam pe vremuri loc de muncă. În
specialitatea mea (dar nu numai), o organizare eficientă a
activității zilnice e o obligație și nu un simplu deziderat.
Sălile de operație au devenit astăzi adevărate fabrici de
medicină, activitatea lor se bazează, în mare măsură, pe
sistemul benzii rulante, un aspect care poate fi criticat, dar de
care nu avem voie să facem abstracție. În urmă cu mai bine de
două decenii, un studiu întreprins în spitalul în care activam a
indicat un parametru îngrijorător legat de cele 16 săli de
operație: intervalul mediu între trecerea unui pacient în camera
de trezire și poziționarea următorului pacient pe masa de operație
era de 27 de minute. Transmiterea acestei informații a fost urmată
imediat de un șir de ședințe în care discuția s-a purtat în
jurul acestei cifre și care au avut ca urmare modificări în stilul
de lucru al personalului.
Citatul din Galilei prezintă, după
părerea mea, și un alt aspect, nu mai puțin important. Oare care e
semnificația încercărilor – reușite sau nu – de a ajuta pe
cel mai tânăr de lângă tine să se „descopere” pe sine
însuși? Pentru mine, ajutorul dat celor de sub egida ta se referă,
printre altele, la a oferi celui în cauză instrumentele necesare
pentru a ajunge la o concluzie privitoare la ce i se potrivește cel
mai bine în viitoarea sa carieră. Acest subiect mi-e cunoscut,
pentru că de foarte multe ori am avut ocazia să-l discut cu cei
aflați la răscruce de drumuri. Odinioară, specialitatea ATI era
una restrânsă la activitatea sălilor de operații, deci cei care
se dedicau meseriei știau de la bun început în ce mediu își vor
petrece întreaga carieră. Dar, după zeci de ani, realitatea a
devenit complet alta. În prezent, activitatea în sala de operație
are foarte puțin în comun cu cea din secțiile de terapie intensivă
și chiar mai puțin, de exemplu, cu cea din policlinica de tratament
al durerii.
În ciuda faptului că se cere
medicului ATI o pregătire completă, care să acopere toate
domeniile meseriei sale, la un moment dat, realitatea de zi cu zi
impune o supraspecializare. Alegerea viitorului câmp de activitate e
un proces care ține cont de mulți factori, iar unul din cei mai
importanți este potrivirea personalității și capacității
personale ale fiecăruia la ceea ce urmează să devină principala
sa activitate profesională. Și nimeni nu e în stare să-și judece
însușirile și abilitățile în mod obiectiv. Iată, deci, cum ar
trebui interpretată a doua parte a citatului alăturat. Acesta e
rolul dascălului, de a ajuta pe cel în cauză să-și descopere nu
numai caracteristicile pozitive, dar și limitele, mai ales cele
provenite din propria personalitate.
Sunt convins că
acei cititori care mă cunosc personal nu se vor mira că închei
aceste rânduri cu o mică anecdotă din domeniul profesiunii
noastre. Subiectul povestioarei e fostul șef de secție, ieșit la
pensie în urmă cu numai câțiva ani și care, într-o bună zi,
vizitându-și fostul loc de muncă, întâlnește un tânăr
rezident pe care nu-l cunoștea. Fostul șef se prezintă și imediat
după aceea își întreabă interlocutorul dacă, după toți acești
ani, cineva în secție mai pomenește de el. Răspunsul, oferit după
câteva clipe de ezitare, spune totul: „Domnule doctor, să vă
spun drept, de dumneavoastră nimeni nu pomenește, dar pe mama
dumneavoastră, cum să vă spun, cam în fiecare zi”.
