Nu este nimic surprinzător în faptul că un
citat precum cel alăturat are ca „părinte“ tocmai pe Christiaan Barnard,
medicul sud-african care a realizat primul transplant de cord. Acum aproape jumătate
de secol, la 3 decembrie 1967, Barnard a efectuat, la spitalul Grote Schuur din
Cape Town, primul transplant cardiac uman, reuşind să prelungească – fie şi cu
doar câteva zile – viaţa unui băcan în vârstă de 55 ani, pe nume Louis
Washkansky. Ar trebui totuşi să corectăm citatul: de fapt, chirurgia doar a
îndrăznit, cel care a riscat a fost pacientul! În acele vremuri, noţiunea de
consimţământ informat încă nu apăruse, ceea ce înseamnă că nu exista nicăieri
în lume obligaţia medicului de a obţine aprobarea pacientului pentru
performarea unui act invaziv sau a oricărui alt tratament, clasic ori inovator.
Sunt convins că pacientul era conştient de imensul risc pe care şi-l asuma şi,
desigur, nimeni nu putea prevedea înaintea operaţiei că pacientul va deceda în
a 18-a zi de la operaţie, printr-o pneumonie rebelă, rezistentă la tratament.
În lumea anglo-saxonă se spune că nimic nu e
mai de succes decât succesul, iar Barnard a devenit celebru pentru că a
cutezat, nu pentru că a riscat. Stând strâmb şi judecând drept, în cazul unui eşec
soldat cu decesul pacientului pe masa de operaţie, cine ar fi avut curajul să
acuze chirurgul de neglijenţă sau chiar de omucidere? Era vorba de un pacient
aflat în ultimul stadiu al unei insuficienţe cardiace, pe atunci incurabil.
Prin urmare, singurul remediu care l-ar fi putut salva era o intervenţie eroică,
în premieră, însă cu şanse minore de reuşită. Efectuând transplantul cardiac,
Barnard n-a riscat nimic: eşecul ar fi fost trecut sub tăcere, iar succesul
l-ar fi transformat în erou. Supravieţuirea pacientului aproape trei săptămâni
după intervenţie a fost considerată un imens succes, care a deschis calea spre
rezolvarea acelor situaţii în care decesul prin insuficienţa cardiacă era doar
o chestiune de timp.
Nu demult, am asistat la o conferinţă a unui
confrate român, care a enunţat o idee pe cât de corectă, pe atât de neobişnuită.
El vorbea de faptul că oricine poate avea o idee, un gând inteligent, o soluţie
pentru o situaţie care se cere rezolvată. Dar el nu va intra niciodată în
istorie dacă nu se va găsi un al doilea, care să aprecieze noutatea, s-o preia,
s-o accepte şi s-o pună în aplicare. Pentru că după cel de al doilea va urma un
al treilea, apoi un al patrulea şi aşa mai departe. Fără un al doilea, primul
va rămâne şi ultimul, iar soarta sa va fi intrarea în negura ignorării. Barnard
a avut urmaşi, chiar foarte repede. Descoperirea importanţei tratamentului
imunosupresor a făcut ca transplantul de organe să intre în practica medicală
curentă.
Trebuie subliniat acel aspect nu mai puţin
important, anume necesitatea obţinerii consimţământului pacientului care va
supus unui tratament inovativ sau chiar experimental. Numeroasele studii
clinice efectuate în prezent se obligă clinicianul să explice pe larg pacienţilor
incluşi în studiu care sunt avantajele, dar şi pericolele noutăţii terapeutice şi
mai ales să-i ofere pacientului dreptul de a refuza participarea la studiul
respectiv. Doar aşa se poate vorbi de îndrăzneala clinicianului, care nu poate
sta la baza niciunui progres fără a lua în considerare riscul pe care şi-l asumă
pacientul.
|
 „Ori de câte ori chirurgia a riscat, medicina
a făcut progrese.“ (Christiaan Barnard, 1922–2001)
|
