De curând au fost
decernate premiile Lasker, iar anunţarea premiilor Nobel se va face în perioada
următoare. În vreme ce primele au două secţiuni distincte pentru cercetarea
fundamentală, respectiv pentru medicina clinică, Premiul Nobel pentru medicină
pare să-i defavorizeze pe clinicieni. Este cumva cercetarea clinică mai puţin
importantă? (Dr. A. M.)
Începând din 1901, Premiul Nobel pentru
medicină şi fiziologie a fost acordat până acum de 108 ori. Din cauza războaielor
mondiale, distincţia nu a fost decernată în 1915–1918 şi 1940–1942, iar în 1925
Comitetul Nobel a considerat că niciuna dintre propunerile evaluate nu merită
premiul. Până acum, numai şapte premii Nobel au fost acordate pentru cercetări
clinice, toate legate de introducerea unor noi modalităţi diagnostice sau
terapeutice: fototerapia pentru lupus
vulgaris (Niels Finsen, 1903), chirurgia afecţiunilor tiroidiene (Emil
Kocher, 1909), introducerea insulinei în practica clinică (Frederick Banting şi
John Macleod, 1923), malarioterapia (Julius Wagner-Jauregg, 1927),
cateterizarea cardiacă (Werner Forssman, 1956), hormonoterapia cancerului de
prostată (Clark Higgins, 1966) şi diagnosticul infecţiei cu Helicobacter pylori la bolnavii cu ulcer
gastric (Barry Marshall şi Robin Warren, 2005). Aşa că a spune că „Premiul
Nobel pentru medicină pare să-i defavorizeze pe clinicieni“ este un eufemism;
un fenomen care se produce în 6,7% din cazurile unei serii de asemenea
dimensiuni trebuie considerat rar şi posibil lipsit de relevanţă (95% interval
de încredere 2,9–11,5%).
Dacă acceptăm că Premiul Nobel identifică în
mod corect descoperiri fundamentale pentru medicină, atunci este uşor de
observat că, din primul deceniu al existenţei sale, distincţia a fost acordată
pentru progrese incontestabile, fie de ordin general, fie legate de boli cu răspândire
largă şi mortalitate ridicată. Primul laureat, Emil von Behring, a fost premiat
în 1901 pentru descoperirea serului antidifteric. L-au urmat, în aceeaşi decadă,
Ronald Ross (caracterizarea cauzei malariei, 1902), Ivan Pavlov (fiziologia
secreţiilor gastrice, 1904), Robert Koch (descoperirea bacilului tuberculozei,
1905), Camillo Golgi şi Ramon y Cajal (neurohistologie, 1906), Ilya Mecinicov şi
Paul Ehrlich (imunologie, 1908) şi Albrecht Kossel (descoperirea acizilor
nucleici, 1910).
Cercetarea clinică poate avea însă o uriaşă
importanţă. Motivul pentru care nu va fi (aproape) niciodată considerată de
calibru Nobel stă tocmai în specificitatea ei. Progresele făcute într-un anumit
domeniu sunt netransferabile la bolnavii cu altă boală sau, de multe ori, la
cei cu un alt fenotip, o altă expresie clinică a aceleiaşi boli. Din acest
punct de vedere, reputaţia şi vizibilitatea obţinute de cercetători, cel puţin
aşa cum sunt măsurate în mod obişnuit, nu sunt indicatori potriviţi pentru şansa
la Nobel.
Un exemplu la îndemână este oferit de doi
distinşi colegi, profesorii Tudor Ciuleanu şi Gheorghe Benga, de la
Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj. Tudor Ciuleanu, oncolog, este
medicul cu cel mai mare număr de citări în literatura internaţională din
istoria României. Articolul semnat ca prim autor de profesorul Ciuleanu care a
atras cel mai mult atenţia altor cercetători a fost publicat în Lancet în 2009 (T Ciuleanu, T Brodowicz,
C Zielinski et al. Maintenance pemetrexed plus best supportive care versus
placebo plus best supportive care for non-small-cell lung cancer), citat până
acum în 649 de alte publicaţii. Al doilea este Gheorghe Benga, fiziolog, membru
corespondent al Academiei Române, care a fost citat de 92 de ori pentru un
articol apărut în Biochemistry în
1986 (G Benga, O Popescu, VI Pop et al. p-Chloromercuri benzenesulfonate
binding by membrane proteins and the inhibition of water transport in human
erythrocytes). Este de notorietate faptul că cercetările publicate de
profesorul Benga în acest articol (şi altele din aceeaşi perioadă) au avut o
contribuţie excepţională pentru înţelegerea mecanismelor fiziologice care menţin
homeostazia intracelulară şi ar fi trebuit, justificat, să fie considerate
pentru Premiul Nobel. Pe de altă parte, cercetarea clinică a profesorului
Ciuleanu, exemplară în toate privinţele, se adresează numai celor care practică
oncologia tumorilor solide şi nu are absolut nicio şansă să fie propusă pentru
Nobel. De unde mă aflu însă, la aproape jumătate de secol în medicină, pot să
spun, cu admiraţie nemărginită pentru omul şi profesorul Gheorghe Benga, că am
mai multe de învăţat de la Tudor Ciuleanu.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
