Psihologia ne spune că în fiecare dintre noi există un egocentrism
latent (la unii foarte activ şi manifest). Fiecare medic, poate, îşi aminteşte,
din perioada studenţiei, felul în care şefii de catedră absolutizau importanţa
disciplinei pe care o predau. Anatomiştii ne spuneau că „anatomia este mama
medicinii“. Cei de la catedra de fiziologie spuneau că disciplina lor este „ştiinţa
omului viu, anatomia se ocupă de cadavre“, iar fiecare altă disciplină
preclinică sau clinică avea argumentele sale pentru a-şi susţine „supremaţia“,
în raport cu celelalte.
Dacă viitorii medici sunt „programaţi“ astfel încă din perioada lor de
formare, este de înţeles faptul că au orgolii mari, legate de propria
specialitate, când sunt deja medici specialişti. Aproape la orice simpozion,
congres sau manifestare ştiinţifică medicală am participa, ni se arată,
invariabil, cât de gravă, de invalidantă este patologia în discuţie, ce
mortalitate produce, de ce merită atenţie şi finanţare speciale, un program naţional
de sănătate (dacă nu există deja). Trebuie să concluzionezi că bolile aferente
cutărei specialităţi sunt, indiscutabil, de o importanţă majoră (este mesajul
oferit explicit sau implicit de conferenţiar). Ce să mai zicem atunci de
celelalte? Există un „barometru al importanţei“ unei specialităţi?
Cea mai cunoscută rivalitate este cea dintre specialităţile medicale şi
cele chirurgicale. Unii internişti îi consideră pe confraţii chirurgi „măcelari,
care ştiu numai să taie şi atât, nu-i mai interesează ce lasă în urmă“.
Chirurgii, în schimb, afirmă că interniştii nu vindecă boala, doar ei putând să
scrie pe un bilet de externare „vindecat chirurgical“. În perioada studenţiei,
în timpul unui stagiu de vară, la o secţie de chirurgie generală, un medic
primar chirurg mă îndemna să mă specializez în chirurgie „pentru că aici ai
cele mai mari satisfacţii, ca medic“. Acel chirurg nu-şi ascundea dispreţul
pentru medicii psihiatri (cu care era coleg de spital, la acea vreme) şi pentru
specialitatea lor.
Unele probleme de sănătate, destul de grave, sunt o sursă de dispute
între chirurgi şi internişti. În abordarea varicelor esofagiene, ca manifestare
în ciroza hepatică decompensată, există o graniţă încă neclară între limita până la care competenţa intervenţiei
îi aparţine internistului (prin endoscopie, sonda cu balon etc.) şi de unde
încep atribuţiile chirurgului în domeniu (pentru hemostaza chirurgicală). Dacă
apar eşecuri, decese nedorite, agravări, atunci fiecare tabără poate de vina pe
cealaltă. Dacă vrei să scapi de un pacient, îl poţi expedia: „nu mai este
treaba mea, te duci la orelist/cardiolog/stomatolog etc.“ Deşi există o politeţe
de suprafaţă, există şi adversităţi, dispreţ, tensiuni, adesea nemanifestate.
Există, desigur, şi atitudini lăudabile, de apreciere sinceră şi explicită a
colegilor competenţi din altă arie de specialităţi.
Sigur, aceste adversităţi nu apar doar între specialităţile medicale, pe
de o parte, şi cele chirurgicale, pe de altă parte. Există dispute mai mult sau
mai puţin motivate între neurologi şi psihiatri, chirurgii generalişti şi
chirurgii plasticieni, stomatologi şi chirurgii specialişti în chirurgia
maxilo-facială. Bineînţeles, se duşmănesc şi colegii din aceeaşi specialitate,
folosind replici de genul „da’ ce, ăla-i chirurg, e un cârpaci“, „cine l-a făcut
pe ăsta orelist“, „ai noroc că ai ajuns
la mine, cutare nu ştie meserie“ etc. Nu ne mirăm deci de faptul că pacienţii
afirmă „mamă, da’ e o mâncătorie între doctorii ăştia...“.
O duşmănie ceva mai nouă s-a iscat între medicii din spitale şi policlinici,
pe de o parte, şi medicii de familie, pe de altă parte. Cei dintâi, pe lângă
dispreţul cert pe care îl resimt faţă de confraţii din dispensarele urbane şi
rurale („ce, ăia-s doctori?“), sunt nemulţumiţi de finanţarea primită de
medicii de familie de la casele de sănătate („iau ăştia la bani...!“). Cei ce
gândesc astfel, probabil uită că venitul unui cabinet de medicină de familie se
distribuie şi către Direcţia de Finanţe (impozitul), Casa de Asigurări de Sănătate
(contribuţia la sănătate, la concedii medicale), salariul uneia sau mai multor
asistente, al unei femei de serviciu, al unui contabil, pentru cheltuieli de
cabinet (asigurări obligatorii, taxe de evaluare, consumabile, taxe de
concesiune, cheltuieli de întreţinere – reparaţii, apă, combustibil,
electricitate etc.). Abia după ce se scad toate acestea, rămâne venitul
medicului. Pe când „atenţiile“ primite în spitale nu sunt luate în evidenţă la
„taxe şi impozite“, intră în „economia subterană“.
Adesea, pacientul vine la medicul de familie doar cu scrisoarea medicală
şi/sau cu o reţetă simplă, ori un desfăşurător de tratament, alături de sfatul
„compensat să-ţi dea doctoru’ de familie“ (deşi prima reţetă compensată ar fi
trebuit să o elibereze chiar medicul specialist, dar frecvent nu o face,
gândind „n-am timp, lasă să scrie ăla, că şi-aşa ia mulţi bani“).
Unii medici din spitale şi policlinici sunt invidioşi acum pe
solidaritatea semnificativă ce există între medicii de familie şi recunosc că e
foarte dificil sau imposibil să vezi asemenea consens între diferiţi alţi
specialişti (pentru că fiecare
specialitate are, nu-i aşa, importanţa ei).
Este trist faptul că acest mod de gândire, materializat în atitudini
practice, încă există. Vorbim despre multidisciplinaritate, abordare interdisciplinară
a pacientului, dar colaborarea dintre medicii de toate specialităţile lasă încă
mult de dorit. Ştim că există la mulţi medici modestie, bun-simţ,
disponibilitate pentru colaborare, deschidere, toleranţă, înţelegere şi empatie
pentru colegi şi pacienţi. Tot ce ne putem dori este ca aceştia să fie tot mai
mulţi, până când cealaltă categorie va dispărea, sperăm, complet.
