Viaţa medicului scriitor e împărţită
dramatic între medicină şi literatură. E un truism. Maliţia presupusă a celor
din jur pândeşte acul cântarului ce arată care din cele două îndeletniciri
prevalează. Scepticii la fel. Practica medicinii e la vedere, scrisul literar
nu: frământările scriitorului le cunoaşte doar prietena noastră veioza, ori
ochiul de fereastră ce luminează foaia de hârtie. E firesc, aşadar, ca medicina
să stea în lumină, iar literatura în umbră, în cel mai bun caz în penumbră. E o
fatalitate ca medicul scriitor să fie văzut în felul acesta. Urmarea e că
literatura lui e percepută ca o anexă a celei dintâi profesii, medicina. Îndată
epitetul care-i vine în minte acestui preţăluitor falacios este amatorismul:
medicul scriitor îşi permite plăcerea, evident auxiliară, de a face şi artă, în
cazul de faţă, literatură. El ar fi, potrivit acestuia, posesorul unei dorinţe
nejustificate, aşadar nepuse să tragă la ham pe şleaul drumului mare, cu alte
cuvinte, arta lui n-ar fi decât urmarea unei veleităţi. Cu un cuvânt subţire,
un violon d’Ingres. Că e amator, că e diletant, plăcerea e mobilul artei lui, însă plăcerea cea mai
superficială şi, evident, de care te poţi lipsi. Aşa ar fi dacă limba vorbită
astăzi ar folosi accepţiunile de acum câteva veacuri, când unele cuvinte însemnau
puţin altceva, aşa ar fi dacă am gândi etimologic: într-adevăr, artistul creeazăper forza del diletto, per forza del
amore, adică mânat de plăcere, mânat de iubire. Vorbind astfel am face o plăcere
şi lui Platon…
Dar nu-i aşa. În limba pe care o vorbim astăzi,
diletantismul şi amatorismul au căpătat
un înţeles predominant peiorativ, coborâtor: atât diletantul, cât şi amatorul
atacă fără să adâncească probleme profesionale, fără să se afle în mijlocul
profesiei, în vâltoarea ei. În cazul medicului scriitor, cum spuneam, medicina
iese în lumină, literatura rămâne în umbră. Umbra fie o absoarbe, neatingând-o,
fie – în cel mai bun caz – o face dispensabilă.
Întreagă această problematică se reduce la
o singură întrebare: dacă se pot sau nu se pot face două profesii, literatură şi
medicină, în acelaşi timp, de către o singură persoană. Se pot. Problema plăcerii
şi a iubirii se pune în continuare, fiind în fond proprie ambelor îndeletniciri,
nu numai artelor frumoase. În ce mă priveşte, folosesc de preferinţă sintagma scriitor medic şi nu invers, tocmai
pentru a înfrânge inerţiile care consideră literatura medicilor preocupare
secundară, în timp ce arta lor nu este – şi nici nu trebuie să fie – nici
preocupare şi nici secundară, ci pur şi simplu profesie, medicina fiind, vrând-nevrând,
profesie „de bază“ ca şi literatura. O dovedesc Cehov ori Céline, ca să mă
limitez la două nume de scriitori medici care s-au impus în literatura universală.
Practicieni de forţă ai medicinii, cine ar spune că literatura lor nu e de bază?!
Nu înseamnă că nu există în aria medicinii şi
diletanţi în ale scrisului. Din masa lor se alege, în timp, artistul adevărat.
Toţi, şi chemaţi şi nechemaţi, călătoresc o vreme, mai scurtă sau mai lungă, pe
acelaşi drum, diletanţii îndreptându-se spre emergenţa, mai odihnitoare, a cărărilor
ce pleacă din el. Nu înseamnă, iarăşi, că începuturile scriitorului prin vocaţie
nu sunt superpozabile peste ale celui nehărăzit artei: el se alege mai curând
sau mai târziu din magma fosforescentă şi iluzorie a acestei obşti. Aşa se
explică faptul că, la întemeierea Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti
din România, cu mai bine de 20 de ani în urmă, am fost de acord cu denominaţia medici scriitori şi nu invers, deşi în
sinea mea o găseam stânjenitoare. Breasla e un limb dantesc unde sălăşluiesc
drepţii scrisului, tineri sau vârstnici, aşteptând venirea mântuirii prin artă.
Separaţi de lume, dar nu aleşi.
Adevăratul scriitor medic se ia în serios.
Are de trecut multe şi grele vămi, care nu se mai termină. El se sustrage de
bunăvoie ispitei diferitelor jubilări ambientale şi dulceţilor timpului lax, trăind
sinecdoca în al cărei spaţiu singularul muncă
trece în pluralul munci, adică în
tortură. Nu sunt cuvinte acestea. Paradoxul stă în faptul că, în timp ce poate
lesne scăpa de calvar, aleargă spre el, spre cazna scriitoricească, ordalia ce
pare că ar fi darea lui de seamă în faţa instanţei supreme, care a proiectat
spre el lumina harului. Har fără de care nu se poate. Har fără de care totul e
nimic.
