Am remarcat, în „Viaţa medicală“ nr. 11 din
14 martie 2014, la rubrica „Esenţe tari“, articolul „Stetoscopul“ (autor: prof.
dr. Gabriel Gurman). M-am încumetat să abordez, în câteva exemple, importanţa
acestui mic instrument, care m-a slujit timp de 60 de ani în urbea Clujului –
sper, în folosul micilor mei pacienţi.
Petru Groza, pe atunci prim-ministru, era
bolnav şi zăcea la pat, la Bucureşti, de cinci zile. Văzând că nu se vindecă,
dar nici măcar nu se ameliorează, a solicitat să vină profesorul Haţieganu, de
la Cluj, care a şi sosit prompt, cu avionul. Profesorul a poftit toată asistenţa
afară din camera bolnavului, l-a dezbrăcat de cămaşă pe ministru, a percutat
spatele şi a găsit matitate la baza stângă. A şi ascultat cu stetoscopul (că nu
degeaba l-a inventat Laënnec pe timpul lui Napoleon). A cerut o seringă de 20
ml, a puncţionat acolo unde trebuia şi a scos 20 ml de serozitate. Pleurezie
exsudativă. Fără tomografie, fără măcar o examinare radiologică pulmonară. Cu
două mâini dibace.
Când aveam studenţi stagiari la practică la
dispensar şi ascultau un copil cu stetoscopul, întrebam: Câţi lobi are plămânul
stâng? „– După cum ştiu, doi.“ Şi plămânul drept? „– Poate că trei.“ Exact. Şi
unde este, topografic, proiecţia lobului mijlociu? „– ?!“ Pe linia axilară
dreaptă, domnule coleg! Matale ai ascultat pieptul şi spatele, dar ai omis
lobul mijlociu. Care este diferenţa dintre ralul crepitant şi cel subcrepitant?
„– Nu ştiu exact.“ Îţi spun eu: subcrepitantul se ascultă şi în inspir şi în
expir, pe când crepitantul numai în inspir (profund). Deci, ne lămureşte că
este vorba de un ral bronşic sau de unul pulmonar, alveolar. Nu trimite copilul
în mod inutil la radiologie. Eventual, ulterior, dacă bănuieşti ceva sechele.
Stetoscopul asigură momentul intim, când
lumea exterioară este exclusă şi medicul dialoghează numai cu pulmonul
pacientului. Moment esenţial pentru amândoi. Am fost cu ani în urmă, cu soţia,
la un profesor internist. Ne-am gândit să ne ducem la cabinetul său particular,
căci la clinică e suprasolicitat şi nu poate acorda suficientă atenţie fiecăruia.
Am plătit consultaţia la secretariat şi am intrat amândoi. Profesorul stătea în
spatele biroului din lemn masiv, sculptat cu figuri de amorete, maiestuos.
Credeam că e cazul să expun rezumativ acuzele, necesare anamnezei. Profesorul
nu vedea necesară această pierdere de timp. „– Ce vă doare, doamnă?“ Soţia a
expus succint, în câteva cuvinte. „Aici vă doare?“ – şi profesorul, tot în
spatele biroului său, îşi arăta umărul, apoi braţul, stând. „– Şi în altă
parte?“ „– Nu!“ „– Mulţumesc!“
Mi-am pierdut răbdarea: „Domnule profesor,
Iisus Hristos nu a putut să-l vindece pe lepros decât după ce a pus mâna pe el.
Şi era Iisus Hristos!“. Profesorul s-a încruntat, iar noi ne-am ridicat de pe
scaun şi am plecat.