Cu
atenţia întregii lumii aţintită de câteva luni asupra Europei de Est, a Mării
Negre şi a Crimeii, mulţi dintre noi am simţit nevoia să revedem istoria
zbuciumată a acestei zone. Şi, căutând să-mi reamintesc epopeea războiului
Crimeii (1853–1856) – unul din multele războaie ruso-turce –, am redescoperit şi
componenta de istorie medicală legată de memoria lui. Conflictul s-a desfăşurat
între armata şi flota rusă, pe de-o parte, şi echivalentele alianţei
dintre Franţa, Marea Britanie, Imperiul
Otoman şi Sardinia, de partea opusă. Motivul real a fost expansiunea Rusiei
împotriva Imperiului Otoman, în scădere de forţă, combinată cu strategia Franţei
şi Angliei de a limita creşterea puterii Imperiului Rus. Pretextul declanşării
ostilităţilor a fost intenţia Rusiei de a acorda protecţie creştinilor ortodocşi
din imperiul turcesc. Ruşii au fost învinşi şi războiul a avut un număr enorm
de victime (350.000), acesta fiind momentul militar care a deschis calea
conflagraţiilor asociate cu un număr mare de răniri, îmbolnăviri şi pierderi de
vieţi.
Aveau
să urmeze războiul de secesiune din Statele Unite ale Americii, cele două războaie
mondiale, războiul din Coreea, cel din Vietnam şi contemporanele noastre
conflicte militare din Irak şi Afganistan, incluse în termenul de „războiul
antiterorist“. Fiecare a adus o creştere a puterii, dar şi a distrugerilor
militare, fiecare s-a asociat cu noi forme de patologie de război şi a impus
noi provocări pentru medicina militară. Tragediile războaielor au dat omenirii,
pe lângă munţii de suferinţă şi moarte, progrese şi descoperiri care au împins
medicina înainte.
Amândouă
părţile beligerante din războiul Crimeii, confruntate cu marele număr de răniri,
au introdus primele forme de spitale militare de campanie. De partea rusă,
Nicolai Ivanovici Pirogov, şeful misiunii medicale, a practicat chirurgia de
urgenţă în zona de luptă, fiind considerat părintele chirurgiei de campanie. El
a fost printre primii chirurgi din Europa care au folosit anestezia cu eter şi
primul care a făcut-o pe răniţii de război. Tot el a inventat aparatul gipsat
pentru tratarea fracturilor. Partea britanică a adus la spitalele de campanie
surori medicale, conduse de celebra Florence Nightingale, care a înlocuit
îngrijirea bolnavilor de voluntari fără experienţă, cu cea făcută de surori
educate şi antrenate. Englezii au introdus şi igienizarea trupelor şi spitalelor,
în condiţiile în care victimele bolilor transmisibile erau mai numeroase decât
cele prin agresiunea armelor.
În
războiul civil american (1861–1865), chirurgii au practicat amputaţiile precoce,
care au salvat multe vieţi. De asemenea, 
au abordat şi plăgile abdominale, care
duceau invariabil la moarte dacă nu se intervenea devreme. Rezultatele nu au
fost însă cele aşteptate, în primul rând din cauza complicaţiilor infecţioase.
Asepsia şi antisepsia aveau să fie introduse abia după 1865. Tot în războiul
civil american, chirurgii au învăţat că rănile toracelui trebuie închise cât
mai devreme. În acelaşi conflict, au apărut ambulanţele militare care aduceau răniţii
de pe câmpul de luptă la spitalele de campanie.
Primul
Război Mondial a făcut cunoştinţă lumii cu gazele toxice şi cu
politraumatismele legate de efectele artileriei grele. De asemenea, bolile
transmisibile (febra tifoidă, tifosul, dizenteria, malaria, febra galbenă) şi
noua patologie de tranşee (foot-and-mouth
disease, degerăturile, malnutriţia, scorbutul) au ridicat mari probleme
doctorilor, dar au şi stimulat introducerea măsurilor de igienizare mai
eficiente şi a tratamentelor specifice.
Cel
de-al Doilea Război Mondial, caracterizat prin fronturi întinse, bombardamente
de aviaţie asupra unităţilor militare şi centrelor civile, mişcări rapide de
blindate şi asedii prelungite a dus la identificarea sindromului de strivire, a
şocului traumatic, rănirilor mixte (arsuri plus politraumatisme) şi a împins
înainte specialităţile de ortopedie, neurochirurgie, tratament al arsurilor şi şocului,
ca şi transfuziile de sânge. A dezvoltat serviciile medicale în etape. Armata
americană a introdus penicilina pe scară largă. Populaţia din marile centre
urbane asediate, ca şi cea din lagărele de concentrare, a fost un material
pentru cunoaşterea mai bună a sindroamelor de malnutriţie prelungită. Au apărut
primele victime ale armelor nucleare.
În
conflictele din Coreea şi Vietnam s-a învăţat foarte mult despre tratamentul şocului.
Perfuziile au fost instalate la locul rănirii şi evacuările rapide, prin
folosirea largă a elicopterelor, au devenit regula. Mutarea specialiştilor
(chirurgi vasculari, neurochirurgi, intensivişti) în imediata apropiere a zonei
de luptă a salvat vieţi şi membre. Experienţa supravieţuitorilor războiului din
Vietnam a făcut posibilă recunoaşterea sindromului de stres posttraumatic.
Foarte
multe din strategiile, instrumentele, materialele şi metodele de tratament
dezvoltate în războaie şi-au găsit aplicaţii largi în serviciile de urgenţă,
ambulanţe, serviciile chirurgicale şi terapiile intensive. Le folosim pe scară
largă în fiecare zi. Generalul dr. Kevin Kiley a spus: cele mai multe lucruri
pe care le facem azi în medicina de urgenţă se bazează pe experienţa acumulată
în junglele din Asia de Sud-Est la sfârşitul anilor ’60 (Stanford Medicine
Magazine, 2007).
Cele
mai recente conflicte, războaiele antiterorism din Irak şi Afganistan, au adus şi
ele lucruri noi. Un pas mare înainte a fost desfiinţarea garourilor şi
înlocuirea lor cu metode noi de oprire a sângerării. Un altul a fost
transformarea unor avioane în unităţi de terapie intensivă zburătoare, în care
se fac toate intervenţiile şi tratamentele necesare bolnavilor care sunt scoşi
din zona frontului. Un rănit care ajunge în prima oră (the golden hour) la spitalul de campanie de azi are peste 95% şanse
să rămână în viaţă şi să fie salvat, indiferent de tipul de rănire (San Antonio
Express News, 2013).
La
marile spitale şi centre de recuperare s-au introdus metode noi de reconstruire
a corpurilor grav rănite, prin numeroase operaţii seriate. Ele sunt urmate de
lungi programe de recuperare funcţională, fizică şi psihologică. O nouă
categorie de pacienţi a apărut în lumea noastră: oameni tineri, cu multiple
invalidităţi, educaţi şi antrenaţi să fie funcţionali, cât mai independenţi
posibil şi să se adapteze unei existenţe în care trebuie să înveţe totul de la
început. Numărul total al acestora depăşeşte
32.000.
În
zilele atacurilor critice susţinute la adresa Administraţiei Veteranilor din
SUA pentru neglijenţă, fals în acte şi birocraţie care a produs victime,
trebuie să ne amintim şi de părţile pozitive şi să aducem un omagiu marilor
performanţe făcute de echipele medicale din aceeaşi organizaţie.
