„80% din legislaţia naţională îşi are originea la Bruxelles“ – este o afirmaţie frecvent auzită şi folosită diferit, în funcţie de cel care o face: euroscepticul care îşi „apără“ ţara de ingerinţele Uniunii Europene sau euroentuziastul care visează la viitoarea federaţie continentală. Nici unul, nici altul n-au dreptate. Ei preiau de fapt o veche previziune a lui Jacques Delors, pe-atunci preşedinte al Comisiei Europene, infirmată de realitatea sfertului de secol scurs între timp. Competenţele UE variază considerabil, la fel ca impactul său legislativ: unele politici sunt bine integrate – precum comerţul, agricultura, mediul sau competiţia –, altele, foarte puţin sau deloc – printre ele şi sănătatea.
Articolul referitor la sănătate publică din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că „responsabilităţile statelor membre includ administrarea serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală, precum şi repartizarea resurselor care sunt alocate acestora“. Bine sau rău, asta înseamnă că finanţarea sănătăţii, salariile medicilor, pachetul de servicii medicale de bază sau calitatea îngrijirii nu se decid la Bruxelles decât pentru Belgia. Pentru România, era probabil mai bine ca Uniunea să tragă sforile sistemului naţional de sănătate: conduşi de unii de-ai lor, eurofilii şi euroscepticii români deopotrivă trăiesc mai puţin şi sunt mai bolnavi decât cetăţenii celorlalte 27 de state membre. Ştim asta pentru că UE influenţează totuşi politicile de sănătate – nu prin legi, ci prin discuţii, comparaţii şi dezbateri. Un studiu din primăvară aprecia succesele acestei abordări, amintind că Anglia, Franţa şi Olanda au fost în trecut convinse să ia măsuri împotriva cancerului, HIV şi mortalităţii perinatale de şocul vederii statisticilor comparative la nivel european.
Obişnuită să se caute direct în subsolul clasamentelor, România nu mai este de ani buni şocată de nimic: are cea mai mare mortalitate infantilă dar nu-şi educă mamele, are tot mai mulţi utilizatori de droguri infectaţi cu HIV dar nu le asigură seringi curate, are cea mai mare mortalitate prin cancer dar programele de screening sunt o glumă, cum nota un oficial zilele trecute. Colegele noastre de Uniune şi-au îmbunătăţit indicatorii de sănătate adoptând politici pe care noi nu le luăm în serios: depistarea hipertensiunii, screening pentru cancerul de col, eliminarea acizilor graşi trans din compoziţia alimentelor, creşterea taxelor pe tutun şi alcool. Mulţumită Europei, România ştie ce are de făcut – dar nu face. Şi nu doar din cauza sărăciei – unele din măsurile de mai sus costă puţin sau chiar aduc bani – ci şi a celei mai scăzute eficienţe guvernamentale din spaţiul comunitar: indexul Băncii Mondiale doar cuantifică ceea ce simţim cu toţii.
Posibilitatea ca, în curând, Europa să-şi ajute mai consistent membrul cel mai bolnav, acordându-i fonduri structurale pentru sănătate, nu trebuie deci să ne entuziasmeze: banii europeni vor intra pe aceleaşi mâini corupte sau incompetente. În cel mai bun caz, peste câţiva ani vom putea admira noile spitale europene, sărace în personal şi consumabile, dar bogate în infecţii nosocomiale – la fel ca azi. Europa ne dă exemple şi bani, dar nu ne bagă şi-n traistă.
