Cu „Medicinist în târgul Ieşilor“ (Ed. Semne,1997), dl dr. Adrian Aldea (n. 10 iunie 1938, medic primar Chirurgie generală şi Chirurgie toracică, profesor la UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi) nu este la prima sa carte apărută. Mă refer la cele cu substrat autobiografic, deci încadrabile în subspecia „literatură subiectivă“. Într-adevăr, în intervalul 1990–1993, i-au apărut două volume: „Oameni şi bisturie“ (al doilea subintitulat Coşmarul), bine primite de recenzenţi. Astfel, Ion Băieşu (1933–1992, buzoian, ca şi autorul) scrie pe coperta ultimă a volumului al doilea al cărţii „Oameni şi bisturie“: „Autobiografie sau ficţiune? Nu ştiu. Nu mă interesează. Mă interesează că, citind-o, m-am îndrăgostit încă o dată de această profesie fascinantă, de înaltă răspundere socială, una dintre acelea în care nu ai voie să greşeşti, ultima soluţie, bisturiul, singurul care mai poate elimina răul în chip tranşant şi definitiv. Autorul are meritul de a fi scris cartea fără intenţia de a compune o literatură frumoasă, ci una adevărată, ceea ce e mult în aceste vremuri abundente în proze anemice, lipsite de substanţă umană. (…)“ Ion Băieşu (pseudonimul lui Ion Mihalache – cine, în perioada comunistă, l-ar fi publicat sub numele său adevărat?), romancier, dramaturg, autor de proză umoristică şi de scenarii pentru televiziune şi film, este prin creaţia sa literară apropiat de lumea medicală. „Mere roşii“, având la bază scenariul uneia din nuvelele sale, film în regia lui Alexandru Tatos, cu actorul Mircea Diaconu în rolul unui chirurg aflat în luptă cu birocraţia, mediocritatea şi carierismul din sistem – atât de prezente atunci ca şi acum – este un exemplu. Ion Băieşu a lăsat, de asemenea, un Jurnal, despre care s-a vorbit post-mortem. În legătură cu „Medicinist în târgul Ieşilor“, Radu Ionescu, regretatul critic de artă, îndrumător, multă vreme, al formaţiunii de arte plastice a medicilor purtând numele lui Ion Ţuculescu, scrie că Adrian Aldea, dispunând de o memorie excelentă şi de un acut simţ al observaţiei, reuşeşte să retrăiască, povestind cu vervă şi umor, vremurile destul de îndepărtate ale studenţiei sale, „ascunzând mizeria sub aura patriarhală a vechii cetăţi [dar] în al cărui climat nu se putea să nu înveţi, să nu iubeşti şi să nu te bucuri de vecinătatea atâtor spirite ilustre“.

   Închinat colegilor săi din „Promoţia 1962 «Profesor Ioan Iancu»“, amintirile încep, fireşte, cu examenul de admitere la Facultatea de Medicină, pe atunci unul dificil, cu numeroşi candidaţi dar puţini „aleşi“. „În medie erau aproape paisprezece candidaţi pe loc, numai că la «generală» erau o sută de locuri, iar la pediatrie doar douăzeci. M-am decis să mă înscriu la Medicină generală“. La căminul studenţesc cunoaşte, printre candidaţi – unii „de meserie“, care luaseră la rând, de-a lungul anilor, toate centrele universitare – o parte a viitorilor săi colegi. Adrian Aldea aparţine generaţiei care fusese „fericită“ de legea învăţământului după model sovietic cu studiile liceale reduse la zece clase, încât, faţă de veteranii trecuţi de mai multe ori prin sita admiterii, era un „puşti“. Veni, iată, ziua de 15 august 1956 – cea a examenului – şi, ca toţi ceilalţi concurenţi – după o formulă consacrată printre studenţi – era „morcovit rău“. „Acum, după ce am dat zeci de examene trebuie să recunosc că stresul admiterii este de o intensitate incomparabilă“: un ritm „inuman“, examen după examen, foarte diferit unul faţă de celălalt. „Deşi nu aveam decât 16–17 ani, realizam că o serie de probe nu-şi aveau rostul. La ce ne foloseau limba rusă, zoologia sau chiar bazele darwinismului la Facultatea de Medicină, n-aveam să-nţeleg niciodată“. Iar la analiza gramaticală, un alt test, candidaţilor li s-a dat „o frază întortocheată pe care cu greu o puteau descurca filologi consacraţi (…). Bietul Creangă găsise o genială formulă pentru a defini astfel de situaţii – scrie autorul, citându-l pe humuleştean, anume – «cumplit meşteşug de tâmpenie»“. În sfârşit, la anatomie, subiectul este structura osului; la fiziologie – fiziologia fecundaţiei şi a dezvoltării intrauterine: „Rumoare şi agitaţie în rândul candidaţilor. (…) Frumuşica din dreapta mea mă ghionti zicându-mi cu glas precipitat, de-abia auzit: «Zi-mi repede ceva despre structura osului, că sunt tufă. Eu am să-ţi spun câte ceva despre fecundaţie, că am fost la sanitară, la şcoala de moaşe»“. Au urmat probele la chimie, zoologie, bazele darwinismului. Cinci zile trec până la deschiderea tezelor. Apoi, rezultatele, cu afişarea celor „cu iz original“ la avizierul rectoratului. Mare amator de ludic, autorul citează „perle“ cuprinse în aceste lucrări: „Fecundaţia e un fenomen care se produce mai mult noaptea“. Testiculul are o formă voievodală (în loc de ovoidală); creierul are oase late, în loc de craniul are oase late… Şi cum, în acel timp, în orice împrejurare, dădea bine dacă „se politiza“, un candidat, sperând într-o notare mai bună a tezei sale, scrisese că: pe vremea capitaliştilor, dreptul la fecundare îl avea numai burghezo-moşierimea, însă „astăzi clasa muncitoare a fost repusă în drepturi, iar în acest domeniu, în epoca socialismului victorios, s-au obţinut mari succese şi realizări“. Iar la subiectul despre anatomia păsărilor (zoologie), un altul – după o introducere „savantă“ – afirmase că porumbelul este pasărea păcii, menţionându-l în context pe Pablo Picasso. Iar „Teza se încheia cu formula mobilizatoare: Trăiască lupta omenirii pentru pace!“. Într-adevăr, pentru desenul reprezentând Porumbelul Păcii, celebrul pictor spaniol, obţinuse „Premiul internaţional Lenin «Pentru întărirea păcii între popoare»“ (1961). Capitolul acesta de carte, numit de autor Admiterea, se încheie cu momentul instalării viitorului student, împreună cu alţi opt colegi, într-o cameră de la parterul unui cămin din Copou, cel de pe strada Văscăuţeanu*… (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.