Newsflash

Protocolul unei morți anunțate

Protocolul unei morți anunțate
   Luna, perfect rotundă și albă, doarme cu grația unei regine a eternității. Peste oraș se așterne însă o liniște temporară. Am deschis ușa camerei de gardă cu dorința imperioasă de a mă relaxa puțin. Musculatura încordată a cefei îmi provoacă amețeli și dureri de cap. Doresc să mă întind câteva minute, poate chiar să ațipesc și să-mi ordonez în somn energiile bulversate după o zi și jumătate de agitație printre bolnavi. Accidentul de circulație cu cei șase tineri proiectați în porțile întunecate ale depozitului de lemne, după ce șoferul a virat brusc să evite un câine, starea gravă a băiatului scos din portbagaj, dar și a fetei cu toate organele strivite între scaune, a creat alertă între chirurgi și a aprins toate lămpile celor trei săli de operație destinate urgențelor. La obstetrică a plouat cu cezariene, secția de Terapie intensivă, plină cu pacienți gravi dar și mulți depășiți biologic, își respiră greu somnul de noapte. Iar eu, purtând ecusonul cu nume, prenume și fotografie a medicului de serviciu peste aceste suflete, îmi administrez pilula de Piracetam care să mă ajute să rezist până dimineață și apoi la programul de mâine.
    Un telefon nervos mă scutură ca un curent electric. Este departamentul de Primiri Urgențe, care mă solicită iar la parter. Mă ridic de pe așternutul încă neșifonat și cobor scările în grabă. Sunt singură, cu pașii mei care răsună cadențat pe coridorul obscur. Ajung la capătul luminat cu semnalul roșu și intru în încăperea urgențelor de grad zero.
    Privesc cu îngândurare la femeia în vârstă, întinsă pe patul de resuscitare. Pe branula mâinii stângi curg de zor picăturile de dopamină care îi susțin cordul. Are 87 de ani, instituționalizată la azilul de bătrâni de 15 ani, comă 4 puncte, probabil un accident vascular cerebral, respiră ineficient, în acidoză mixtă, fără puls la periferie, fără urină în vezică, s-a stopat pe timpul transportului, cu răspuns la prima fiolă de Adrenalină. Vă rugăm să o luați în secția de Terapie intensivă!
    Îmi arunc ochii peste foaia de observație la analizele de sânge date peste cap și din nou la brava femeie care a supraviețuit atâția ani într-un azil de bătrâni, așteptând cuminte să-i sosească clipa marii treceri. Chipul îi este lipsit de suferință, pielea albă, mâinile frumoase, părul cărunt, adunat într-un coc deasupra capului. Seamănă cu Luna, are chipul eternității. În punctul ăsta, arhetipul întâlnește lutul într-o îmbrățișare perfectă. Cristalizarea s-a produs. Toate energiile vieții, toate tristețile și bucuriile s-au filtrat luând aspectul mineralului și strălucirea luminii. Cazul ăsta nu seamănă cu celelalte, e altceva, locul ei nu ar trebui să fie la spital!
    – Dar e agonică! E hotărâtă să plece. Deja e angajată pe alt drum. Nici un organ nu-i mai funcționează! De ce vreți să-i stăm în cale?
    – Așa e protocolul!
    Medicul din fața mea e neclintit ca o stâncă. Urăsc cuvântul ăsta, sună a inchiziție. Îl aud de cel puțin zece ori pe zi, de parcă școlile de medicină românească ar scoate roboți, și chiar aceia, prost antrenați. Dar ce este, sau cine este protocolul? Are suflet? Are conștiință? Cum stabilește el limitele? Dumnezeu lucrează după alt protocol! La un moment dat, inima obosește și nu mai vrea să bată! E alegerea ei, nu e boală. E logica vieții și a timpului, toate ființele au nevoie de repaos și de somn. Pendula din perete anunță încheierea zilei: ora, minutul, secunda. Este femeia de la marginea timpului, pentru care clepsidra s-a golit. Cândva, pe când medicina era meditație și transcendență, medicul era în egală măsură filozof și preot, lucra cu energii subtile și percepea sfârșitul inexorabil. Intuia pragul și respecta clipa sacră a ascensiunii spre mai departe. Ce greșeală: privim moartea dinaintea noastră, când ea este de fapt în spatele nostru, ca viață împlinită.
    Un bărbat țanțoș, care se prezintă drept medic stomatolog, mă ia la rost:
   – Spuneți-mi, ce are mama mea? Dimineață nu avea nimica. Respira perfect, am vorbit cu îngrijitoarele la telefon.
    – Mama dumneavoastră suferă de apoptoză!
    – Ce diagnostic este ăsta? Mă luați peste picior?
    – Nu! Este vorba despre o mare nevoie de Dumnezeu! Căutați termenul pe internet!
  Țâfnoșenia fiului mă face să înțeleg tot restul evenimentelor: a lipsit, a tăcut, și-a trăit libertatea și acum strigă după un viitor care a trecut.
    Îmi retrag privirea de la fiul cu vârstă incertă, dar imatur, nepregătit pentru plecarea anunțată a mamei lui. Rătăcesc în alt spațiu, îmi vine în minte imaginea unui condor, văzută cândva la televizor. Minunata pasăre fusese ținută în captivitate mulți ani de un pretins iubitor de animale, care avea o mică grădină zoologică. Văd un pisc al munților Cordilieri din Peru și multă lume care se pregătește să aplaude eliberarea sufletului înaripat, ținut mult timp după gratii. Neîncrezător și uimit de măreția priveliștii, de atâta înălțime pe care o purtase sub pleoape, dar pe care o uitase, de atâta cer și de atâta culoare, de abisul nemărginit, privea și nu putea crede, își desfăcea aripile largi, bătând ușor aerul rarefiat, pentru a le strânge la loc, și iar le întindea, mai largi, în repetate gesturi de curaj și de trăire lăuntrică, își încorda musculatura slăbită a brațelor într-o imensă îmbrățișare, dar mai ales cutezanță... și iar și le aduna la piept. E atât de greu să te arunci din colivie în văzduh, să străbați straturile ozonate ale înălțimilor și să străpungi cerul spre propriul tău infinit. În aplauzele generale pasărea își ia zborul, spațiul se lasă cucerit, cerul este al ei și, odată cu cerul, Dumnezeirea. Lumea prezentă își șterge lacrimile. Urmărim minunatul zbor până când pasărea se confundă cu lumina.
    Între timp, pacienta este mutată de pe pat pe targă, pentru a fi transportată la Terapie intensivă. Protocolul suveran nu dă drumul șoimului din pieptul femeii să zboare, el trebuie să rămână captiv, că așa a stabilit Harap Alb, șef de ceva vreme peste ministerul sufletelor la români. Urmează atârnarea sufletului de ventilator prin multe tuburi de cauciuc, injectarea obligatorie a timpului fără rost prin pompe care susțin cordul și respirația matematic, cu cifre exacte, afișate pe calculator. Nimic nu e permis în plus sau în minus, viața terestră este pusă la punct. Pungi colectoare golesc stomacul, intestinul și vezica urinară de secrețiile care plâng carcasa imperfectă, intrată lent în putrefacție. Numai că, în mod neștiințific, spiritul liber privește de sus absurditatea gesturilor așa-zise medicale. Energiile eterice care se înalță peste capetele noastre gândesc diferit, căci ce poate fi mai anacronic și mai de plâns decât inestetica morții în desfășurare, dansul morbid al aparatelor medicale la un muribund care își așteaptă izbăvirea, și tocmai într-un colț de lume unde cultul vieții își are apoteoza în cultul morții. Ritualul ei, pregătit cu grijă, aduna cândva o întreagă comunitate în cea mai solemnă zi a vieții: transformarea omului în ființă de lumină.
    Femeia din fața mea își pierde identitatea. Ea devine umbra mătușii mele de la Vicov, care mă roagă:
    – Copilă, să nu uiți să-l chemi pe Iosub al lui Topală să-mi sune cu buciumul, și să mă așezați pe scoarța de lână verde cu flori cafenii, apoi pe cetină și sub brăduți tineri, am pregătit cureciul și vițelul, restul găsiți în pod.
    Întreb fiul:
    – Nu vreți să o luați acasă?
    – Glumiți doamnă? Ce să fac cu ea acasă? Merge la morgă! Acolo o spală, o aranjează! Am auzit că e ieftin!
    – Ieftin? E gratis!
    Ca un pilot nedemn care trebuie să dirijeze o navă într-o direcție greșită, potrivesc bordul și monitoarele, având însă grijă să aprind și luminița de serviciu. Este ora trei noaptea. Sunt în picioare de douăzeci de ore. Tânărul cu ruptura de plămâni dă semne de ARDS, cel cu intoxicația voluntară a intrat în delirium tremens, rezecția de stomac sângerează, fractura de bazin are nevoie de CT torace cu suspiciune de trombembolism pulmonar, halatele albe nu pregetă de la un pat la altul. Toți pacienții sunt în stare gravă și au nevoie de vigilență maximă și reacții rapide, paturi libere nu mai există.
    Telefonul sună pentru a zecea oară în noaptea asta:
    – Vă rugăm să ne primiți un stop cardiac. Un domn de 90 de ani, acum l-a adus familia. Nu mai coborâți, pentru că nu e timp, resuscitarea se face pe transportul cu liftul. Pregătiți ventilatorul! Dacă moare, nu îl duceți la morgă, e plină cu alte persoane în vârstă aduse de salvare la UPU pentru resuscitare. Nu mai aveți locuri? Îl țineți până dimineață pe targă, dacă nu mai vin alții, știți că ăsta e protocolul.
    – Și sufletul? Strig fără voce... Sufletul!
    – Care suflet? Terminați cu prostiile!
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe