Multiplicarea
dezbaterilor privind reforma şi legea sănătăţii este un semn bun, dar trebuie să
se regăsească, în proiectul finalizat, şi propuneri ale celor direct vizaţi de
actul normativ. Aş sugera chiar o transparentizare care să includă acele
contribuţii culese din dezbateri care au fost însuşite.
O dezbatere
centrată pe raportul SAR 2011, organizată recent de Societatea Academică Română
(SAR), moderată de Alina Mungiu-Pippidi, preşedinta SAR, având ca subiecte
principale două teme economice, a căutat şi răspunsul la întrebarea: Ce măsuri pot fi şi trebuie adoptate pentru
redresarea finanţării sistemului de sănătate?
Ce s-a întâmplat cu proiectul de lege a sănătăţii?
În 2011, s-a hotărât ca raportul Comisiei prezidenţiale pentru sănătate „să fie
transpus într-un proiect de lege care ar fi urmat să fie trecut în mare viteză
prin parlament“. După cum se ştie, proiectul a fost retras şi rămâne să fie refăcut
şi dat publicităţii până la sfârşitul acestui semestru. A fost criticat faptul
că Ministerul Sănătăţii „nu a elaborat niciun studiu de impact pentru măsurile
propuse de proiectul de lege, în pofida transformărilor radicale propuse de
acesta şi a modalităţii aproape intempestive în care ar fi urmat să fie pus în
practică“, conform raportului SAR. Graba nu e un sfetnic bun în elaborarea şi
aprobarea unei astfel de legi. Apoi, o lege a sănătăţii nu trebuie concepută ca
o „constituţie“, fiindcă va ţine cu greu pasul cu evoluţia domeniului – în
prezent, de pildă, ne confruntăm cu probleme ca subfinanţarea cronică, migraţia
medicilor, infrastructura învechită şi depăşită, acoperirea insuficientă a unor
specialităţi (ATI, neonatologie, diabetologie ş.a.).
Finanţarea sistemului sanitar. „România
este ţara membră a Uniunii Europene care alocă cele mai puţine fonduri din PIB
pentru sănătate“, se afirmă în raportul SAR. Plăţile informale (300 de milioane
de euro anual, potrivit estimărilor Băncii Mondiale) „ţin la distanţă de
serviciile medicale o parte din persoanele cu venituri mici, acestea prezentându-se
la medic doar când afecţiunile de care suferă devin prea grave“. Salariile mici
ale personalului medical influenţează cantitatea şi calitatea serviciilor
medicale oferite şi explică exodul personalului. Se apasă însă prea mult pe
calitatea serviciilor medicale, o analiză mai de profunzime ar putea constata că
scăderea calităţii este şi urmarea lipsei dotărilor performante, accesibilităţii
scăzute la medicamentele cele mai eficace. Infrastructura medicală este învechită.
Raportul SAR mai afirmă că: „Din cauza insuficientei finanţări a spitalelor,
s-a ajuns astăzi la situaţia în care medicamentele ocupă mai puţin de 10% din
bugetul total al unui spital – medicii şi directorii de spitale preferând în
multe situaţii să împingă pacienţii către achiziţia de medicamente de la
farmaciile cu circuit deschis“, în felul acesta economisind sume din buget
necesare altor cheltuieli. Plata serviciilor medicale este inferioară
costurilor reale ale acestora.
Soluţii încercate de autorităţi. Noua
reformă are la bază câteva propuneri: privatizarea totală a sistemului caselor
judeţene de asigurări de sănătate, cu menţinerea casei naţionale şi optarea
pentru „privatizarea“ (posibilă, dar nu obligatorie) a spitalelor care vor
solicita acest lucru. Privatizarea asigurărilor a fost deja respinsă de populaţie
în ţări ca Ungaria sau Polonia. Introducerea asigurărilor private poate fi
necesară, dar trebuie să fie parţială şi progresivă, nu – cum se preconizează –
cvasitotală. Şi, mai important, ea trebuie precedată de organizarea solidă a
mecanismelor de control şi monitorizare. Fără această pregătire, privatizarea
asigurărilor este previzibil sortită eşecului.
Măsuri necesare: clarificarea
problemei politice (subfinanţarea); identificarea de resurse suplimentare şi
alternative (privatizarea şi orientarea spre piaţă a serviciilor de sănătate);
introducerea mecanismelor de evaluare şi control. Dar „Privatizarea în sine nu
poate reprezenta o măsură pentru rezolvarea problemelor“, se mai afirmă în
raportul SAR. De adăugat că o privatizare extinsă nu se corelează pozitiv cu o
populaţie săracă (bolnavii noştri au venituri mici). Raportul SAR detaliază
alte câteva măsuri de care este nevoie: adoptarea unei strategii întemeiate pe
o analiză de impact; liberalizarea salariilor şi deblocarea posturilor din sănătate;
redefinirea pachetului minim de servicii şi introducerea coplăţii; modificări
importante ale politicii medicamentului. Fonduri pentru sistemul de sănătate se
pot găsi şi prin combaterea risipei, ineficienţei şi fraudei, transparentizarea
colectării banilor pentru sănătate, centralizarea achiziţiilor (spitalelor şi
laboratoarelor). Alte propuneri vizează protejarea drepturilor pacienţilor şi
responsabilizarea acestora, dar şi dezvoltarea susţinută a asistenţei medicale
de urgenţă şi a asistenţei ambulatorii. „Dezvoltarea SMURD şi a asistenţei
medicale de urgenţă au dovedit că acest domeniu trebuie să rămână în totalitate
responsabilitatea statului, iar întregul efort financiar trebuie lăsat în seama
bugetului de stat şi controlat direct prin Ministerul Sănătăţii“, mai afirmă
autorii raportului SAR.
Am considerat
util să prezentăm principalele puncte ale raportului elaborat de Societatea
Academică Română, într-o perioadă de necesare dezbateri privind reforma sănătăţii,
întrucât este nevoie de sugestii şi propuneri, pentru o lege pe care cu toţii
ne-o dorim cât mai bună.