Eram tânăr student şi mă rătăcisem, într-o
dimineaţă friguroasă foarte devreme, prin curtea interioară a unui uriaş spital
vienez (AKH) despre care nu ştiam că, peste un deceniu, avea să devină faimos
în România. Căutam Muzeul de Istoria Medicinii, poziţionat undeva în spatele
AKH-ului, la doar câteva străzi distanţă de fosta casă a lui Sigmund Freud. Călcam
singur şi complet dezorientat pe pietrişul bej întins de-a lungul unui
patrulater de clădiri reci şi severe. Singura siluetă vizibilă era cea a unui
domn distins care venea către mine din direcţia opusă. L-am oprit, rugându-l să
mă îndrepte spre ţinta dorită. Silueta lui înaltă se sprijinea cochet într-un
baston asortat (intenţionat? – n-aveam să aflu niciodată) la o barbă de culoarea
cafelei cu lapte. M-a luat amical de braţ, spunându-mi că şi el merge
într-acolo, şi a făcut cale întoarsă alături de mine.
Am avut parte apoi de o oră de explicaţii şi
povestiri pasionante în faţa mai multor exponate din Josephinum, muzeul găzduit
de clădirea în care fusese înfiinţată Facultatea de Medicină vieneză. Distinsul
domn m-a întrebat de unde vin şi, la auzul numelui Timişoarei, a zâmbit reţinut:
„Ah, locul natal al directorului Operei noastre“. Mi-a povestit despre
artistul-anatomist Paolo Mascagni care, în 1784, realizase mulajele de organe
care apoi fuseseră transportate de la Florenţa la Viena. Îmi amintesc cât de
impresionat am fost de sutele (sau poate miile) de volume cu legături aurite în
care anatomiştii secolului 18 desenaseră minunat fiecare tract nervos.
La despărţire, mi-a înmânat cartea lui de
vizită: prof. dr. Karl Holubar. Mi-a spus să-l caut dacă vreodată sunt în mare
nevoie.
Acea întâlnire a fost primul lucru pe care
l-am povestit acasă, deşi fusesem pentru întâia oară la Viena. Apoi am aflat că
profesorul Holubar era chiar directorul Institutului vienez de Istoria
Medicinii, vorbitor a şase limbi, o personalitate în dermatologia europeană şi
membru în Academia Austriacă de Ştiinţe. Acest Domn, cu baston de culoarea cafelei
cu lapte, îmi dăruise mie, un student prăpădit din estul Europei, o oră
memorabilă. Lui îi datorez experienţa preţioasă a întâlnirii cu arhetipul
Profesorului.
Am râvnit întreaga studenţie la o întâlnire
similară. Pentru niciun examen nu am învăţat atât de vârtos ca pentru
diabetologia profesorului Viorel Şerban. Am strâns nemulţumit din dinţi când am
aflat că psihiatria nu urma să-mi fie predată de profesorul Mircea Lăzărescu,
dar asta nu m-a împiedicat să-i audiez un an întreg cursurile ţinute pentru
medicii rezidenţi. Cei doi erau oamenii care se apropiau cel mai mult de
arhetipul profesorului întâlnit la Viena: limpezi în explicaţii, plini de
referinţe culturale, sobri, severi şi, nu în ultimul rând, bărboşi. Un singur
lucru le lipsea: timpul.
Ani de zile am crezut că vinovatul eram eu.
Neghiob şi tânăr cum eram, ce merite aş fi avut pentru a atrage atenţia
Profesorilor? Aveau pacienţi peste pacienţi, trebuiau să-şi îndrume rezidenţii,
să conducă lucrări de doctorat, să facă cercetare, să administreze clinici şi...
când mai puteau... să citească. În ţara în care profesorii sunt nevoiţi să
jongleze cu trei-patru meserii pentru a trăi pe măsura măsurii lor, studenţii
au dimensiunea unor liniuţe pe cadranul ceasului zilnic.
Cu Profesorul Holubar din Viena am rămas în
corespondenţă câţiva ani. De fiecare dată îmi răspundea încurajator şi prompt.
Legătura s-a întrerupt când l-am părăsit pentru cel de-al doilea arhetip al
Profesorului pe care l-am întâlnit: Hugh Jenkins, de la Institute of Family
Therapy din Londra. Asemănător în toate cele (inclusiv barba) cu cei trei mai
devreme menţionaţi, dar cu aceeaşi diferenţă în plus faţă de confraţii români:
timpul.
La începutul acestui an am primit un e-mail
prin care eram anunţat că profesorul Karl Holubar a murit. Ora pe care mi-a dăruit-o
o voi ţine minte toată viaţa.