Primul
meu gând după ce am văzut citatul alăturat a fost că autoarea e medic. Și nu
întâmplător. Dintotdeauna, am fost convins că noi, medicii, formăm un grup
social privilegiat. Și voi dezvolta această idee în continuare. Întâi însă o
precizare: Susanna Schrobsdorff nu e medic, ci jurnalist, o importantă
membră a echipei editoriale a revistei americane „Time”.
O
primă remarcă: să nu confundăm privilegiul cu celebritatea. O mulțime de
indivizi sunt celebri, dar, printre ei, doar o mică parte duce o viață
privilegiată. Nu la celebritate se referă citatul alăturat.
Nu
e intenția mea de a ridica în slăvi pe cei avuți. Ei formează o pătură socială
neomogenă, în ciuda faptului că ceea ce-i unește este, foarte probabil, lipsa
grijii pentru ziua de mâine și capacitatea de a-și satisface o mare parte a
dorințelor ivite peste noapte. Ei sunt un grup neomogen pentru că nu
întotdeauna banul aduce și fericire – banul nu poate (de cele mai multe ori)
cumpăra fericire. Ei nu seamănă unul cu altul pentru că nu toți sunt la fel de
recunoscători sorții care i-a făcut bogați și nici capabili să returneze o
parte (chiar mică) a averii dobândite în folosul societății în care trăiesc și
în cadrul căreia au reușit să se distanțeze de restul mulțimii. Ei nu formează
un grup omogen și pentru că „etiologia” avuției lor nu e unică. Unii au
moștenit ceea ce au și tot ce li se pretinde e să nu ajungă la fundul sacului
în timpul vieții, să lase câte ceva și urmașilor. Iar alții au izbutit să
reușească financiar datorită calităților înnăscute sau câștigate, capacității
de a înțelege legile banului și a le exploata în propriul lor folos. Și nu
puțini din cei ce-și etalează, sub o formă sau alta, avuția, au ajuns la ceea
ce au pe căi în cel mai bun caz misterioase, deci greu de înțeles și chiar mai
greu de acceptat.
Savanții,
deschizătorii de drumuri în diverse domenii, marii literați, muzicienii sunt
poate cunoscuți și apreciați de opinia publică, dar în niciun caz privilegiați.
Unora le sunt recunoscute meritele doar după ce au dispărut, alții rămân de-a
lungul vieții lor ascunși privirilor și interesului general, ocupați cu ceea ce
consideră însăși esența prezenței terestre, dar în imensa majoritate a
cazurilor existența lor poate fi definită ca modestă și îndepărtată de
reflectoarele opiniei publice. Cât despre cei ce aparțin acestui grup de
intelectuali rasați, pionieri pe tărâmul lor și cărora avuția materială le
poate conferi termenul de privilegiați, numărul lor e minuscul.
Dar
oare noi, medicii, ne putem considera un grup privilegiat? Iată o întrebare la
care răspunsul pare simplu. Noi formăm o pătură profesională intelectuală care
posedă arta tămăduirii și această ipostază presupune un fapt ușor de înțeles:
imensa majoritate a semenilor noștri are sau va avea, la un moment dat, nevoie
de ajutorul nostru. Din acest punct de vedere, ne deosebim de toate celelalte
profesii liberale. Proporția celor care necesită sprijinul unui avocat, inginer
sau chimist e minimă în comparație cu axioma necesității intervenției medicului
pe parcursul vieții oricărui semen al său. Dar, dacă m-aș limita doar la acest
aspect, aș comite o nedreptate. Pentru că privilegiul de a fi medic nu se
limitează la dreptul de a trata o suferință sau de a găsi leacul unei boli – pe
scurt, de a fi responsabil de viața celui aflat în grija ta.
Sunt
convins că nu voi fi combătut pentru încercarea de a promova ideea că noi,
medicii, suntem cei mai apropiați de sufletul uman. Acest aspect al profesiei
noastre nu e un drept câștigat prin absolvirea unei facultăți, ci un privilegiu
oferit, teoretic tuturor clinicienilor, de faptul că pacientul își deschide nu
de puține ori sufletul în fața noastră și dezvăluie aspecte ale vieții sale
într-o măsură mult mai mare decât ar face-o chiar cu prilejul unei spovedanii
religioase. Acest privilegiu ne oferă posibilitatea de a înțelege, mai bine
decât mulți alții, sufletul uman. Nu întâmplător, medicina oferă societății
numeroși scriitori de valoare, mai mulți decât oricare altă profesie liberală.
Noi înțelegem natura umană mai bine decât alții și folosim ceea ce aflăm de la
un pacient pentru a ajuta pe un altul, aflat la restriște, pentru că medicul
acumulează experiență nu numai privitor la administrarea de medicamente sau la
mânuirea bisturiului. Noi ascultăm, notăm și căutăm să înțelegem dedesubturile
suferinței, pentru a oferi alinare, nu numai fizică. Și apoi încercăm, de multe
ori cu succes, să aplicăm cele învățate la un alt pacient, aflat într-o stare
sufletească similară, oferindu-i astfel un sfat ce nu poate veni de la nimeni
altcineva.
Medicii
nu sunt pauperi. Iată încă un privilegiu, uneori trecut sub tăcere. Oare câți
dintre noi sunt conștienți de faptul că, practic în întreaga lume, nu există
șomaj în profesia medicală? Am mai avut ocazia să amintesc că numărul medicilor
activi, oriunde în lume, crește în progresie aritmetică, dar nevoia de medici
se dezvoltă în progresie geometrică. Gama afecțiunilor care pot fi tratate e cu
mult mai largă decât în urmă cu jumătate de secol, când mi-am început cariera
profesională. Noțiunea apelării la medic pentru orice suferință a devenit
universală, nicio stare patologică nu justifică atitudinea pasivă a
pacientului, ci îl obligă imediat să ceară ajutorul unui specialist. Dorința de
a obține o a doua opinie a devenit obișnuință, mulți pacienți nemaiputând lua o
decizie importantă în absența acesteia. Din aceste motive, în multe țări,
autoritățile medicale simt nevoia de a prelungi activitatea profesională a
medicului, oferindu-i posibilitatea de a-și continua activitatea după ieșirea
la pensie.
În
cea mai mare parte a lumii dezvoltate, medicul e retribuit decent, ceea ce îi
asigură o viață onorabilă, fără frica zilei de mâine. În felul acesta, îi sunt
eliberate gândurile și activitatea, dedicate tratamentului pacientului aflat în
îngrijirea sa. Așa cum nimic nu e egal în lume, nici venitul lunar al medicului
salariat nu e egal de la o țară la alta, de la o instituție medicală la alta și
nici de la o specialitate medicală la alta. Dar să o spunem pe șleau: în lumea
de azi (și chiar cea de ieri) nu există medici cerșetori! La polul celălalt, se
află o mică proporție, medicii avuți. Agoniseala lor își are originea în
practica particulară, un proces social cunoscut de zeci de ani, din momentul
când societatea a hotărât să ofere cetățeanului posibilitatea de a se asigura
medical pentru o modestă sumă de bani, dar, în același timp, să-i dea dreptul
de a apela la medic. Nu cred că există posibilitatea de a aprecia, mai mult sau
mai puțin corect, câți medici sunt bogați. Experiența mea de viață mă face să
cred că proporția e mică, chiar foarte mică, ceea ce ar trebui să convingă pe
cei din jurul nostru că ne practicăm meseria nu pentru avantajele ei pecuniare
(limitate), ci pentru că am hotărât, fiecare din noi și cu mai toți împreună,
ca, practicând aceeași profesie, să ne dedicăm îngrijirii pacientului.
Dacă
vorbim de privilegiu, în cazul nostru el e reprezentat de faptul că ni se
permite să fim responsabili pentru soarta pacienților noștri. Sunt convins că
nu toți gândim la fel și că pentru unii această realitate nu e considerată
privilegiu, ci obligație, iar pentru alții – o corvoadă. Nu cred în
unanimitatea de păreri.
Poziția
socială elevată e plină de capcane. Ea poate duce cu ușurință la o falsă
senzație de superioritate, de comportare de castă, de desconsiderare a celor
din jur care nu împart cu noi aceeași profesie. Celebra poveste despre medicul
care, la începutul carierei, se consideră adjunctul Celui de Sus, dar, când
avansează în vârstă și în ierarhia profesională, vede în Puterea Supremă un
adjunct al său și nimic mai mult, se potrivește perfect subiectului tratat
aici. Adevăratul tămăduitor însă e un individ modest, conștient de limitele
sale și care se comportă față de cei ce-l înconjoară ca egal între egali. El
acordă fiecăruia respect, salută portarul spitalului în fiecare dimineață și
oferă o vorbă bună celor cu care cooperează zi de zi pentru ameliorarea
suferințelor pacienților pe care îi tratează. Dar, mai ales, adevăratul
tămăduitor e convins că și viața sa e limitată în timp și că starea sănătății
sale nu e asigurată de la bun început și pe vecie doar pentru că a ales meseria
potrivită. Sunt convins că oricare din confrații mei care a devenit, peste
noapte, pacient, înțelege rostul acestor gânduri.
Pe
scurt, privilegiul nostru constă în posibilitatea de a fi modești și conștienți
de darul oferit de societatea în care trăim, acela de a fi privilegiați. Și
nimic mai mult.
|
„Uneori, avem nevoie să ne amintim nouă
înșine cât de privilegiați suntem posedând importante avantaje sociale sau
materiale în viața de toate zilele.”
(Susanna Schrobsdorff) |
